Thursday, December 30, 2010

Frânturi de lectură și viață...





Nu mi-a placut Anna Karenina, nici Lolita , nici Emma Bovary și cu atât mai puțin Ada Veen. Mi-au plăcut cărțile, însă ele, personajele, m-au dezgustat de prea multe ori. Pentru prea multă naivitate și prea puțină inocență, veșnică nemulțumire, disperare sau prea mult patos, pentru prea mult erotism, prea puțină forță, prea puțină feminitate autentică, prea multă slăbiciune, nu mi-a plăcut lipsa de curaj și lipsa de asumare. Tinere sau bătrâne, femeile au un mare defect, sunt capricioase și dacă în doza potrivită asta face parte din farmecul lor, orice mică exagerare le face dizgrațioase. Nici nu mai spun de cele care ajung să îmbătrânească cu acest defect, nu este nimic mai jenant decât o bătrână capricioasă.

***
Din păcate, timpul trece peste noi mai repede și parcă mai brutal, cu toate că ne agățăm cu atâta disperare de orice fărâmă de tinerețe și frumusețe pe care le poți avea la nesfârșit ... dacă ți le permiți bineînțeles.Poți avea aproape orice dacă îți permiți, înafară poate de un suflet liber sau de o clipă în plus de viață, atunci când o clipă valorează totul.

***
Being John Malkovich (1999) un film absolut genial , original, sublim, nebun, magic care vine cu o idee atât de atractivă și atât de bine jucată, încât nu te poți opri să nu te gândești măcar pentru o clipă ” ce ar fi dacă?!” Dacă nu ai o imaginație debordantă , nu agreezi și nu înțelegi comediile negre, dacă ești un om absolut normal și ”în deplinătatea facultăților mentale” mai bine îl eviți pentru că cel mai probabil o să-ți provoace o repulsie greu de stăpânit. Celorlalți vizionare plăcută!

Tuturor un an nou mai bun și mai puțin crizat ! :)

Friday, December 24, 2010

Pe tocuri și cu mănuși...



Mihaela Nicola este cu siguranță o apariție surprinzătoare în peisajul românesc, una din puținele doamne în adevăratul sens al cuvântului de la care avem multe de învățat.Cele două volume ale sale, ”Pe tocuri” și ”Cu mănuși”, vin în piață ca răspuns la o nevoie de emancipare a femeii și asta nu în modul vulgar și dezordonat de până acum. Din păcate televiziunea, presa în general și chiar publicitatea și PR-ul, lumi în care autoarea excelează, au uitat să mai promoveze valorile adevărate, au uitat să mai educe societatea, să o șlefuiască. În schimb aleargă după senzațional și kitsch pretinzând că asta se cere și refuzând să admită faptul că în mare parte populație ”cere”, ceea ce i se dă.

Mihaela Nicola scrie din proprie experiență, adoptând un stil relaxat și ușor ironic, critică rar și argumentat, nu impune reguli ci te lasă să le înțelegi de unul singur.O autoare care impune respect și o ținută impecabilă și care prin cărțile ei militează pentru revenirea la eleganță și bun simț. O carieristă curajoasă și entuziastă, o femeie rafinată și un om frumos, care ne învață cum să trăim frumos asumându-ne propriile alegeri.

Oricare din cărțile ei poate fi un excelent cadou pentru doamnele și domnișoarele din viața noastră!

Sărbători fericite tuturor!

Tuesday, December 21, 2010

Predispuși la uitare



Mi-a plăcut de mică să citesc, deși moștenirea mea ”livrescă” se rezumă la aproximativ o jumătate de metru de literatură română pe un raft al camerei de oaspeți din casa părinților mei. Ai mei nu au avut norocul să cunoască plăcerea lecturii, însă le sunt recunoscătoare că mi-au alimentat plăcerea cumpărându-mi cărți și ducându-mă de mânuță la bibliotecă când nu au mai facut față ”pretențiilor”.În copilărie eram o ciudățenie pentru vecina noastră, o doamnă doctor care încerca în zadar să-și oblige copiii să citească din biblioteca pe care o aveau deja în casă.Se pare că mediul nu e în toate cazurile decisiv, uneori alegi singur și instinctual ceea ce ți se potrivește.

Din păcate însă, timpul trece atât de repede încât nu apuc să citesc nici a zecea parte din cât mi-aș dori. Iar când mai notez câte un titlu în agendă ca să-l țin minte pe mai târziu, mereu mă gândesc ...oare e adevărat că raiul și-l face fiecare din ceea ce a iubit cel mai mult pe pământ?Ar fi frumos, pentru că e păcat să lăsăm în urmă atâtea frumuseți de-o clipă.

Friday, December 17, 2010

Trecut, prezent și viitor...



Vorbim despre revoluţie ca nişte experţi, doar prin prisma faptului că poate părinţii sau bunicii noştrii au trăit-o. Sau poate au stat şi ei pitiţi de frica regimului, ieşind doar la sfârşit pentru a flutura steagul şi a-şi ridica certificatul de revoluţionar cuvenit fiecărui "erou".
Trecutul ne "bântuie" deşi suzeta , găletuşa şi mersul la grădi dimineaţa, sunt singurele noastre amintiri din acei ani. Suntem noi tineri, dar suntem o generaţie "traumatizată" ce să-i faci!?Avem nevoie de recuperare înainte să ne aruncăm în vântul schimbării.Şi uite aşa au trecut 20 de ani....

Nu mai avem entuziasm, nu avem lideri sau pasiune.De fapt nu ştiu dacă am avut vreodată mai mult decât scântei izbucnite din frustrări şi disperare.

Ridicăm imperii pentru ca apoi să le dărâmăm zidurile,
Creăm lideri pentru a-i vedea câzând...


Friday, October 01, 2010

Vremuri...



Nici piramida nevoilor nu mai e ce era pe vremuri. Devenim din ce în ce mai dependenți de acceptarea celor din jur, de integrare în grup și în societate. Nevoia de apartenență devine mai importantă pentru majoritatea decât nevoia de autorealizare.Tânjim după respectul altora și uitam ce înseamnă autorespect. Lumea se schimbă.Copiii de azi sunt din ce în ce mai puțin competitivi, până la punctul în care preferă să nu-și dezvolte abilitățile tocmai pentru a se încadra mai bine în grup. Cei prea inteligenți, prea intuitivi, prea talentați ajung să fie marginalizați pentru că sunt altfel și li se refuză astfel șansa la o copilărie/adolescență normală. Traumele astfel create, lasă urme adânci și se vindecă greu.Să-ți urmezi calea înseamnă de multe ori să fii singur; să nu-ți dezvolți calitățile înseamnă să-ți reduci șansele la nivelul celor din jur doar  pentru a fi acceptat, să te ratezi cu bună știință, să rămâi mediocru de dragul socializări. Consecințele acestei uniformizări sunt grave nu doar pentru noi ci și pentru lumea în care trăim.

Era individualităților s-a dus și e înlocuită de cea a turmei.Ambițiile se transformă tot mai mult în frustrări. Nu se vor mai ridica lideri însă cu siguranță vom mai avea parte de dictatori.

Monday, September 20, 2010

(...)

În cadrul unui sondaj realizat printre studenții de la o universitate prestigiosă, aceștia au fost întrebați dacă ar fi mai fericiți cu un venit de 50.000$ anual, în condițiile în care egalii lor ar câștiga numai jumătate din această sumă sau cu un venit de 100.000$ anual dar în condițiile în care egalii lor ar câștiga dublu față de ei.Majoritatea au ales salariul mai mic.
Fericirea noastră depinde mult mai mult de felul în care veniturile nostre se compară cu cele ale indivizilor pe care îi considerăm egali decât de propria bunăstare materială.Mai pe românește, trăim după principiul ”să moară și capra vecinului” sau mai degrabă, să trăiască dar nu mai bine decât a noastră.Competitivitatea tipică firii umane ne face sensibili la nivelul de trai al celor din jur, până la punctul în care veniturile lor devin mai importante decât ale noastre, ceea ce ne transformă întreaga viață într-o veșnică luptă pentru  ” a ține pasul cu familia Georgescu”...

Thursday, September 16, 2010

Așteptând să fim liberi...




Am devenit cu toții mult mai temperamentali în ultima vreme, mai agitați, mai încruntați. Da știu, e din cauza crizei!Totul e din cauza crizei, biata de ea duce în spate toate neputințele noastre.
Ce bine era daca ne nășteam și noi în puful societății aristocrate occidentale, într-o țară ”gata civilizată”!Ce bine ar fi dacă ni s-ar oferi oportunități, dacă ni s-ar crea șanse și ni s-ar împlini vise, dacă ni s-ar da totul pe tavă și ni s-ar da mancare cu lingurița! Mentalitate de veșnici plângăreți, care așteaptă să câștige la Loto, ca să poată legumiza tot restul vieții într-o stare de autosuficiență.
Nu știu care e rostul nostru pe acest pământ dacă nu să ne trăim viața, cu decizii bune sau rele și fapte pe măsură. De ce să nu vrei probleme și provocări, de ce să nu vrei să simți totul pe pielea ta, de la un strop de rouă dimineața , până la moarte și iubire, de la grămezi de bani până la datorii imense.Felul în care trăim fiecare experință ne definește pe noi ca oameni, ne face unici, ne face mici și insignifianți sau ne face una cu lumea în care trăim.
Experiența vine odată cu asumarea, care ne ajută să trecem peste ură și frustrări, ne cizelează comportamentul și ideile.Toți începem prin a fi rebeli dar în timp doar unii devenim înțelepți. Ce se întâmplă cu restul?Renunță, se complac, urăsc tot ce mișcă începând cu sistemul și terminând cu ei înșiși, mor pe dinăuntru, nu înțeleg, nu învață să ierte, nu simt, nu mai trăiesc.
Oamenii care au trăit și trăiesc frumos indiferent de secol sau loc, au privirea senină și zâmbetul cald, au încredere și au voință, au tăria de a lupta nu doar pentru a câștiga ci și pentru a pierde.Ei sunt speranța care întotdeuna va trăi.

Friday, July 30, 2010

Dilema zilei




Nu am învățat încă, dacă să fii copiat e un lucru bun sau unul rău. Nu mă deranjează dar nici nu ma flatează în vreun fel, mai ales când ceea ce se copiază sunt cuvinte de pe acest blog, sentimente și trăiri care sunt universale e adevărat, însă exprimate în cuvintele mele, consider că îmi aparțin în totalitate. Nu pot să înțeleg de ce ai alege pur și simplu să dai copy - paste la fragmente întregi de pe un blog și să le publici ca fiind ale tale, în loc să postezi un comentariu ca toți oamenii normali sau pur și simplu să citești și să revii dacă ți-a plăcut.Nu o să dau nici un link, pentru că în mod evident nu merită efortul, în aceeși măsură în care nu merită nici să copiezi un blog anonim cum e al meu.

Domniței care mă apreciază atât de mult încât se identifică cu mine, îi recomand să copieze bloguri de mai mare succes, pentru că ceea ce scriu eu pe-aici în nici un caz nu o va lansa în topurile momentului.

În rest toate bune!

Thursday, July 29, 2010

La feminin...




Vorbim acum despre echilibrul tău .Despre ce înseamnă să-şi descoperi feminitatea şi să o păstrezi în timp. Să-ţi acorzi timpul necesar şi nu să fi frumoasă ci doar să pari a fi în acest fel. Să nu mai conteze coafura, rochia sau pantofii, să contezi doar tu chiar şi atunci când eşti desculţă şi cu părul zburlit prin bucătărie.Şi mai ales atunci!  Tot ce atingi cu mainile tale firave si pielea fină, să se transforme iremediabil în magie.Tot ce te doare să se transforme într-o mică cicatrice insignifiantă în inima ta, tot ce contează să fie tocmai imperfecţiunea ta....

do you miss me my darling as I miss you ???

Monday, July 26, 2010

Anormalități cotidiene

Sursa foto
 Pe măsură ce îmbătrânesc, mă ramolesc , mă integrez în absolut , sau mai frumos zis mă maturizez, pentru că din câte am observat ”îmbătrânirea” nu e un concept prea bine primit în societatea contemporană, ei bine pe măsură ce trece timpul, constat că idealurile mele de-a le face pe toate deodată și foarte eficient în același timp se prăbușesc de la mare înălțime.Constat că, dacă vrei ”carieră” și vrei să avansezi vreodată de la ”cârpa de șters pe jos” la ...sa zicem, ”mopul” directorului, trebuie să activezi cel putin 10-12 ore pe zi asta în zilele când apuci să mai ajungi pe-acasă și nu dormi în scaunul de la birou. Lucru care, bineînțeles, dăunează grav vieții personale, mai ales dacă dai peste vreun ”ciudat” , care se mulțumește cu programul de opt ore pe zi după care vrea să te pupe și să te scoată în oraș, ce să mai zic dacă mai vrea și vreo doi puradei!! Ai încurcat-o!

Oricât te duce capul, oricâte idei geniale scoți pe secundă și oricât de bine îți îndeplinești sarcinile, dacă nu stai peste program să mai navighezi pe internet sau să mai îmbârligi puțin hârțogăria, ești ineficient și mult prea puțin devotat locului de muncă, prin urmare la următoarea avansare vei fi cel mult rezervă.Too bad for me... pentru că stau mult mai bine la capitolul eficiență decît la capitolul devotament...

Cam asta îmi trece prin cap în așteptarea concediului și apoi a toamnei cu minunățiile ei. Toamna, care va aduce poate cu ea speranța și schimbarea și noile preovocări...

***

Nimic nou, care să merite recomandat, pe plan muzical în ultima vreme . În schimb citesc cu mare plăcere, o carte pe care mi-o doream de mult și pe care o recomand iubitorilor de economie, de istorie, de biografie și de lectură în general : Alan Greenspan- ”Era turbulențelor. Aventuri într-o lume nouă”.

O zi perfectă tuturor!

Friday, July 23, 2010

(...)


Până nu demult economia era preocuparea specialiștilor, însă de câțiva ani încoace a început să ne privească pe noi toți. Criza globală cu care ne confruntăm, a subliniat mai mult decât oricând, lipsa educației financiare la nivelul populației de rând.De aceea, acesta este cel mai potrivit moment pentru ca avocații alfabetizării financiare să iasă în față și poate pentru prima dată vor fi ascultați de școli, organizații non-profit și angajați.

Criza a lăsat în urmă IMM-uri falimentare îngropate în datorii și parcuri auto pline de mașini de lux pe care companiile de leasing nu mai au cui să le vândă, pentru că nu și le mai permite nimeni (nu că vreodată și le-ar fi permis). Președintele țării ne explică senin la televizor despre ”sacrificiu” în termeni precum ”deficit bugetar”, ”inflație” și ”balanță de plăți” , asta în condițiile în care un sondaj realizat de Citigroup în Ungaria, a scos la iveală faptul că 70% din cei intervievați nu înțeleg noțiunea de ” inflație” iar doi din trei englezi, spanioli, francezi și italieni consideră problemele financiare peste puterea lor de înțelegere.Mi-e teamă sincer, pentru ce ar scoate la iveală un astfel de sondaj în țara noastră. Pensiile private ”obligatorii” care până nu demult țineau prima pagină a ziarelor, au dispărut aproape în totalitate din atenția publică, lăsându-i pe români să se întrebe ce se mai întâmplă cu acești bani , mai ales având în vedere faptul că, actuala lege a pensiilor nu impune acestor fonduri să ofere un randament minim garantat. Chiar și acea minimă contribuție la aceste fonduri a fost amenințată cu scăderea de la 2,5% din salar, la doar 0,5%, lucru care ar fi determina multe dintre fondurile de pensii să iasă din afacere demonstrându-ne încă odată că suntem doar niște cobai de experimente.Propunerea a fost respinsă, însă nu pot să mă întreb pentru cât timp? Viitorul de după ieșirea la pensie, ne este prin urmare de pe acum afectat și totul în numele aceluiași ”sacrificiu” care se vehiculează zilele astea pe buzele guvernanților.

Revoluția financiară a societății începe cu educația individuală și la fel se întâmplă și în cazul prosperității.Trebuie să înțelegem odată că minunea numită ”credit cu buletinul” e doar o mare păcăleală a societății consumeriste , că achiziționarea unei mașini de lux care ne poartă dintr-un capăt al altuia al cartierului nu este nicidecum o investiție și că, în cazul în care nu ai vreo idee măreață de afaceri nu ai nevoie să iei un credit de la bancă.Trebuie să renunțăm la preconcepția că ”economisirea” înseamnă sărăcie, că însemnă să ne punem banii la saltea sau la bancă așteptând să se devalorizeze. Economisind faci bani, deoarece banii în societatea contemporană însemnă mult mai mult decât o marfă, ei reprezintă practic o măsură a valorii.De fiecare dată cînd cu aceeași sumă de bani obținem mai multe bunuri sau servicii, fără a face rabat de la calitate bineînțeles, practic producem bani, producem o plusvaloare. Pe același principiu funcționează și firmele private care, în mod evident, doresc să-și maximizeze profitul pentru acesta trebuind să-și reducă cheltuielile prin luarea unor decizii înțelepte de achiziționare.Pe același principiu ar trebui să funcționeze și statul, dacă ar exista la nivel guvernamental un minim de interes în gestionarea bugetelor.

Acest interes nu există însă la conducătorii noștrii, tocmai de aceea fiind necesar să contrabalansăm acest lucru prin interesul nostru pentru înțelegerea fenomenelor care ne înconjoară.Să ne putem argumenta votul sau lipsa lui, să înțelegem măsurile luate de guverne și să putem veni cu propriile păreri, să vedem deșertăciunea promisiunilor de campanie și lipsa lor de veridicitate, să nu ne mai mulțumim cu un kilogram de zahăr și unul de ulei...

Friday, July 02, 2010

Timp și schimbare



E ciudat cum, recitind blogul,  tot ce am scris până acum mi se pare atât de departe, atât de impersonal.Cuvintele altcuiva sunt aşternute parcă pe hartie și le citesc cu plăcere, mă întristează sau mă fac să râd, dar într-un mod cât se poate de ciudat nu le identific ca fiind ale mele.Mă identific cu ele în aceeași măsură în care simt o conexiune cu orice carte care imi ajunge la suflet , până în punctul în care simt uneori că aproape că aș fi putut să o scriu eu însămi.Și totuși știu că nu am făcut-o şi că probabil nu o voi face niciodată ...


Tuesday, May 25, 2010

...


În vara anului 2008, actualul ministru de finanțe d-nul Sebastian Vlădescu,aflat pe atunci ”între” mandate, ”prevedea” într-o emisiune televizată o creștere economică susținută, de 7-8% pentru anul 2009 în România, asta în condițiile în care încă din 2007 recesiunea din America nu mai era așa un mare secret. Întrebat în ce direcție consideră că ar trebui să se îndrepte investițiile statului român, spunea cu dezinvoltură că cea mai bună soluție ar fi infrastructura, deoarece trebuie să creăm locuri de muncă. Greșit domnule Vlădescu!Locurile de muncă nu sunt treaba guvernului , dar acum înțelegem și noi cum s-a ajuns la aproape 1,4 milioane de salariați în sistemul bugetar...s-au creat locuri de muncă pentru români.Treaba guvernului, este să încurajeze mediul privat să ofere locuri de muncă stabile și salarii raportate la realitatea economică. O firmă privată nu va ține niciodată pe statul de plată mai mulți angajați decât are nevoie, profitabilitatea nefiind un termen relativ; tocmai acesta este lucrul pe care statul ar trebui să îl învețe de la privați.

Nu demarăm construcția unui pod pentru a oferi locuri de muncă românilor.O facem în primul rând pentru că avem nevoie de un pod și apoi pentru că avem capacitatea de a accesa fondurile necesare la un cost potrivit al capitalului.Începem prin a analiza ofertele constructorilor și ale furnizorilor în ceea ce privesc costurile și serviciile oferite și alegem varianta cea mai avantajoasă în ceea ce privește raportul calitate – preț, gândindu-ne că poate din aceiași bani care se cheltuiesc acum pe construcția unui pod fără nici o analiză a costurilor, mai poate fi construită și o șosea de centură.Țara funcționează în fond ca un business, având cheltuieli și venituri care trebuie echilibrate în mod inteligent prin măsuri care să ajute creșterea pe termen lung.

Din cauza asta, de 20 de ani tot ”construim” și nu se vede nicăieri decât în datoria externă poate...

Monday, April 05, 2010

Elogiu adus măștii


Să spui cuvinte e ultimul afront,
cuvinte strigate, dar mute în zădărnicia lor.
Să fugi e doar rutină,
nu da vina pe nisipul din pantofi, pe toamnă sau pe noi.

Nu-mi da explicaţii!
Când totul se dărâmă,
nu construi iluzii...
Nu-mi aduce trandafiri, ca să mă mintă ei,
nu respira, nu plânge,

Nu uita...

Now listening: Duffy- Smoke without fire

Tuesday, March 16, 2010

Invictus by William Ernest Henley

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.


In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.


It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.


*** 


Tuesday, March 02, 2010

Micmacs à tire-larigot



Un nou film al lui Jean-Pierre Jeunet? Așa ceva nu se ratează! Am văzut Micmacs à tire-larigot la cinematograf fără să  știu nimic despre subiectul filmului.Și surpriza a fost pe măsură: un film franțuzesc tipic, excepțional până la perfecțiune, aduce foarte mult cu Amelie si mai ales cu Delicatessen, primul film al regizorului francez și te încântă prin umorul caricatural, personajele puțin ciudate dar absolut savuroase, ritmul alert și elementele vizuale spectaculoase.O poveste nebună, colorată și excentrică, cu personaje pe măsură, Micmacs reprezintă comedia burlescă franțuzească, în starea ei pură.

Filmul este povestea lui Bazil, un bărbat a cărui viață este de două ori distrusă: o dată când, copil fiind, își pierde tatăl în explozia unei mine și a doua oară când printr-o întâmplare stupidă se alege cu un glonț în cap; glonț care deși nu îi ia viața, îl lasă fără casă și fără slujbă, ajungând un vagabond. Tocmai aceste întâmplări însă, îl transformă pe Bazil într-un adevărat erou, acesta găsindu-și rapid un scop în viață, niște dușmani și o gașcă de prieteni care să-l ajute. Astfel, pune la cale, împreună cu prietenii săi, un plan intrigant şi original pentru a distruge două mari fabrici de armament. Și așa se declanșează o poveste alertă, cu trafic de arme și vestigii umane, rebeli africani și exhibiționiști, în final toate acestea întregind puzzleul trăznit imaginat de Bazil.



Este mai bine să trăieşti cu un glonte implantat în creier, chiar dacă asta înseamnă că poţi să pici mort în orice clipă? Sau ai prefera să-ţi fie extras glontele, dar să trăieşti tot restul vieţii ca o legumă? Zebrele sunt albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe? Metalul vechi valorează mai mult decât minele anti-personal? Poţi să te îmbeţi mâncând vafe? O femeie încape înăuntrul unui frigider? Care este recordul la aruncat omul ghiulea?

Astea sunt o parte din dilemele unui  film care merită văzut!



Friday, February 26, 2010

Entropie


Uneori, copil pierdut fiind, întrebam obsesiv de ce nimeni nu știe să zâmbească,
și tu mă apucai de bărbie tandru,
și-mi spuneai râzând,
"de ce ar avea lumea nevoie de alt zâmbet când îl are pe al tău?"

Uneori nu puteam merge desculți pe plajă pentru că era plină de cioburi amare,
și tălpile noastre sângerânde dureau,
și ne era dor de vară și de idilele ei,
și în nebunia noastră începeam să alergăm.

Uneori tălpile mele lasă urme adânci în carnea ta, în suflet, în durere,
și nu-ți ofer nici o portiță de salvare,
și te abandonez după ce-ți iau totul,
și tu tot mai poți să mă iubești.

Uneori trăiesc o nouă zi, pe care n-o mai vreau,
și nu mai vrea să plece,
și se repetă obsesiv,
și cu toate astea totul în jur se schimbă.

Uneori degetele mele pictează pânze celebre
și inima mea trăiește shakespearean undeva departe,
și-ți simt lipsa deși știu că nu ești făcut pentru mine,
și nu sunt făcută pentru tine.


Now listening: Chris Isaak- Wicked game

Wednesday, February 24, 2010

Apă pentru elefanți - Sara Gruen



Primul rând: „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci si trei. Ori una, ori alta“.
O poveste scrisă pe două planuri, "Apă pentru elefanți" este o carte despre viață și despre circ, privite din perspectiva unui bătrân ce-și trăiește neputincios ultimii ani de viață abandonat într-un azil de bătrâni.
Tânărul de 23 de ani Jacob Jankowski, student în ultimul an la medicină veterinară, își pierde părinții într-un accident stupid de mașină.În anii '30 criza economică este însă atât de grava încat părinții săi ipotecaseră totul pentru a-și susține fiul la facultate.Astfel, dintr-o dată,  Jacob se trezește fără nici un leu in buzunar, fără casă și fără alt mijloc de a se intreține iar  destinul îl poartă spre Cel mai senzațional spectacol de pe pămînt al Fraților Benzini, când sare din mers in trenul vestitului circ.
Sub cupola circului, Jacob va învăța să trăiască din nou, descoperind o lume  spectaculoasă și senzațională, plină de culoare, paiete și aplauze dar în același timp o lume în care animalele valorează mai mult decât oamenii, cu animale maltratate și artiști în mizerie, contrabandă de alcool, violență și prostituție.Pe acest fundal se desfășoară personaje savuroase, eroi dar mai ales anti eroi,clovni triști cu zâmbetul pictat și ciudați care-și afișează defectele fizice pentru a supraviețui, directori de circ care fără scrupule profită de angajați și de necazurile colegilor de breaslă.O lume care însă își plătește datoriile, în final fiecare primind exact ceea ce merită.
Un stil alert și acaparant, suspansul bine dozat, o poveste documentată și fascinantă prin realismul uneori crud pe care îl afișează și fotografii alb-negru ce completează povestea imortalizând măreția și decadența circurilor de altădata.O carte care de la început și până la sfârșit ne trasmite același mesaj:viața nu se termină atâta timp cât respirăm și orice sfârșit e doar un nou început.
Ultimul rând: „Pentru moșneagul ăsta, circul e casa lui"

Sunday, February 14, 2010

Viziune regizorală


Noapte cu apple martini,crème brûlée şi rochii spectaculoase,amanta care nu spune niciodată nimic şi personaje excentrice care spun prea mult, figuranţi înecaţi în vagul fumului de ţigară. Dansăm, dansăm, dansăm în ritm de jazz şi plouă, şi plouă, şi plouă aproape bacovian. Soluţiile regizorale sunt infinite şi ideale.
Fellini sau Almodovar?
Iar la sfârşit, taxiurile se pierd în noapte, apoi accidentul şi furia, aristocraţie urbană decăzută şi iremediabil artificială. Aşteptăm anotimpuri mai blânde să ne dezmorţească simţurile, pentru că în spatele regizorului e în fond, viaţă.
Now listening:The Girl with the Pre-Fabricated Heart

Thursday, February 04, 2010

How dreams are made?


Evident că, deşi stăteam cu ochii închişi, nu vroiam nicidecum să adorm.Urăsc să dorm singură iar uneori urăsc să dorm pur şi simplu, dar ador să visez. Poate pentru că în visele mele, totul mirose a cinematografie şi a Paris, a tutun şi a coniac de patru stele, a viaţă trăită halucinant de rapid, ca prădător şi apoi ca pradă. De cele mai multe ori visez muzică dansantă şi pantofi de balerină, uneori visez scena judecăţii lui Isus din "Maestrul şi Margareta" sau un câmp superb de maci prin care alerg la început entuziastă şi zâmbitoare pentru ca apoi, încetul cu încetul să plâng, să urlu pentru că nu se mai termină, nu mai pot să scap ; visez savoarea incertului şi disperarea jocului.

Şi apoi acea vară târzie cu nopţi scurte şi haotice când râdeam cât pentru tot restul vieţii laolaltă, când priveam vitrinele ţinându-ne de mână şi număram taxiurile precum în poeziile lui Cărtărescu, când te iubeam nebuneşte deşi ştiam că noi doi nu vom îmbătrâni împreună.

De asemenea visez liste.Liste de toate felurile, alb negru şi în culori, liste de cumpărături sau de dorinţe, liste de cărţi citite sau necitite, liste de fotografii şi de picturi, de minciuni, de adevăruri, de semi-adevăruri, de zâmbete şi lacrimi, de mănuşi, de pantofi şi tristeţi necesare.

Iar când mă trezesc, dispărem noi şi toate măştile noastre,dispar luminile şi decorul teatral, rămân în urmă doar schelete ale timpului trăit, doar crâmpeie de cer şi mereu alte uitări.

Now listening: Dalida & Serge Gainsbourg- Rues de mon Paris



Sunday, January 24, 2010

Surviving winter...


"Du-te,dar nu ma vei uita,ai cules de pe buzele mele otrava iubirilor care nu se uita." Camil Petrescu

Sunt zile când, orice i-ai face, cafeaua nu e destul de tare, când soarele îngheaţă atingându-ţi obrazul cu razele sale şi vocea conştiinţei îţi şopteşte în ureche să te opreşti măcar pentru câteva secunde, sa respiri.Zile când zăpada cade într-o linişte deplină şi când totala lipsă de violenţă a dimineţii te face să scoţi ţigara de rezervă din sertar şi să te gândeşti...oricum nu ştie nimeni!

Privind pe fereastră, prin ceaţa ce se ridică încet printre blocuri, vezi minciuna unei primăveri care întârzie să apară, vezi bătrânii ce s-au trezit la prima oră să se înghesuie în autobuzele de oraş şi lumina roşiatică a soarelui dimineţii de iarnă.Te gândeşti că ar trebui să te îmbraci draguţ dar fantomele din dulap te descurajează amintindu-ţi de frigul de afară.Alegi pantaloni în detrimentul fustei, cizme fără toc şi vesnicul palton.

Manipularea feminităţii e evidentă. Iarna e veşnică.


Now Listening:Steve Tyrell- Manhattan




Wednesday, January 06, 2010

Middlesex de Jeffrey Eugenides - Elada Americii secolului 20


Obişnuiesc să recomand cărţi care m-au marcat într-un fel sau altul tocmai în speranţa că vor avea acelaşi efect şi asupra celor care îmi citesc bloggul."Middlesex" se încadrează în această categorie şi deşi a trecut ceva timp de când am citit-o, cred că nu e prea târziu să o împărtăşesc.

O carte foarte bine documentată, în care cronica de familie se îmbină cu noţiuni de genetică, cu un portret magnific  al Americii secolului XX şi cu un strop de istorie, "Middlesex" reprezintă opera de maturitate a scriitorului Jeffrey Eugenides, care i-a adus un premiul Pulitzer pentru ficţiune în anul 2003, la doar un an după publicare.

Naratorul şi în acelaşi timp protagonistul romanului, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate ca urmare a mariajelor incestuoase. Cartea urmăreşte în timp şi spaţiu mutaţia genetică, devenind o cronică a emigrării şi asimilării familiei Stephanides în comunitatea de greci a oraşului Detroit, a metamorfozei şi reinventării identităţii din grec în american, din barbat în femeie , din epopee grecească în poveste americană. Dar mai ales, cartea ne vorbeşte despre dreptul fiecaruia de a fi orice îşi doreşte să fie, despre cum să te accepţi aşa cum eşti chiar dacă eşti diferit.

Povestea familiei Stephanides este o călătorie în timp şi asta o face cu atât mai savuroasă.O călătorie ce ne poartă de la un razboi intre greci si turci, prin sforţările unor greci ce stiu sa fabrice matase şi sa depene poveşti, spre adaptarea intr-o America a companiilor Ford, a Prohibiţiei şi a contrabandei cu alcool, a conflictelor rasiale din Detroitul anilor '60 şi a revolutiei sexuale de mai tarziu.Iar autorul ne oferă un secol.Un secol şi trei generaţii de poveşti, de drame, secrete şi istorie.

Mi-a placut felul in care este povestită istoria bunicilor şi a parintilor, felul în care autorul empatizează cu aceştia, felul în care îi face plăcuţi deşi şocul incestului este inevitabil. Mi-a plăcut căldura transmisă prin intermediul poveştii dar şi duritatea tensiunilor din epocă, melancolia ciudată pentru un trecut poate nu mai bun dar cu singuranţă mai uşor de trăit şi ritmul poveştii, când liniştit, când alert, care îmbină frumos tulburările propriei deveniri cu accidentele istoriei.Am apreciat curajul atât la autor cât şi la personajul principal: curajul scriiturii la primul şi cel al acceptării de sine la celălalt şi m-am îndrăgostit iremediabil de o familie care în mod tacit încalcă toate tabuurile lumii în care trăim.Mi-a plăcut felul în care nimic nu se întîmplă fără un motiv şi  fiecare moment, fiecare întâmplare,fiecare loc ascunde o semnificaţie intrinsecă ce determină alte întâmplări şi de asemenea felul în care personajele apar ca oameni compleţi, cu propriile gânduri, temeri şi bucurii, atât de bine zugravite de autor.

"Middlesex", o poveste pe care o descoperi cu fiecare filă şi care ai vrea să nu se mai termine iar Jeffrey Eugenides, un nume de ţinut minte şi pe viitor.Cu siguranţă una din cele mai bune cărţi scrise în ultimii ani.

***

CARTEA ÎNTÎI
Lingura de argint



M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lîngă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializaţi se prea poate să mă fi întîlnit în lucrarea doctorului Peter Luce "Identitatea sexuală la pseudohermafrodiţii cu 5-alfa-reductază", publicată în Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică din 1975. Sau poate mi-aţi văzut poza în capitolul şaisprezece din Genetică şi ereditate, din păcate acum depăşită. Eu sînt cel de la pagina 578, cel care stă dezbrăcat lîngă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.

În certificatul de naştere numele meu este acela de Calliope Helen Stephanides. În cel mai recent carnet de conducere (din Republica Federală Germania), în dreptul numelui meu apare doar Cal. Sînt fost portar de hochei pe iarbă, vechi membru al Fundaţiei pentru Salvarea Lamantinilor, asist rar la liturghia ortodoxă grecească şi, în cea mai mare parte a vieţii mele de adult, am fost angajat al Departamentului de Stat american. Ca Tiresias, am fost mai întîi una, apoi alta. Colegii de clasă m-au batjocorit, doctorii m-au folosit pe post de cobai, specialiştii m-au palpat, iar fundaţia March of Dimes a cercetat cazul meu. O roşcată din Grosse Pointe s-a îndrăgostit de mine fără să ştie ce sînt. (Şi fratele ei mă plăcea.) Un tanc de armată m-a condus o dată într-o bătălie urbană, o piscină m-a transformat în mit, mi-am părăsit corpul ca să intru în altele - şi toate acestea s-au petrecut înainte să împlinesc şaisprezece ani.

Acum însă, la patruzeci şi unu, simt că se apropie o nouă naştere. După decenii de uitare, mă pomenesc gîndindu-mă la unchi şi mătuşi din generaţii îndepărtate, trecuţi în nefiinţă, la bunici de mult răposaţi, la verişori necunoscuţi de gradul al cincilea sau, cum se întîmplă cu o familie consangvinizată ca a mea, la toate acestea în acelaşi timp. Prin urmare, înainte de a fi prea tîrziu, vreau să pun totul pe hîrtie o dată pentru totdeauna: cursa asta demenţială prin timp a unei singure gene. Cîntă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu! Cîntă-i înflorirea, acum două veacuri şi jumătate, pe versanţii muntelui Olimp, pe cînd caprele behăiau şi pe jos cădeau măslinele. Cîntă-i trecerea prin nouă generaţii, acumularea invizibilă în sîngele poluat al familiei Stephanides. Şi cîntă cum Providenţa, deghizată într-un masacru, a făcut ca gena să se înalţe din nou, cum a zburat ca o sămînţă pînă dincolo de mare, în America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pînă cînd a căzut pe pămînt, împlîntîndu-se în solul fertil al pîntecelui mamei mele, acolo, în Vestul Mijlociu.

Îmi cer scuze dacă devin uşor homeric din cînd în cînd. E tot o chestie genetică.

(...)