UN AN NOU FERICIT!

for my readers, my soul mates, my lovers, my friends...

my wish

Nonfestiv

photo by afihara

Am idei pentru o mie de vieți, o mie de cărți, o mie de destine. Am o mie de idei și prea puține cuvinte. Sunt mereu în căutare. Uneori în căutarea a ceea ce am pierdut, alteori în cautarea a ceea ce nu am avut niciodată. Ceea ce vreau să exprim depășește întotdeauna în intensitate ceea ce pot exprima cuvintele, sau poate pur și simplu nu știu eu să le aleg pe cele potrivite. Din cauza asta, de când mă știu, nu-mi place să vorbesc despre mine. Spun generalități, inventez personaje care inevitabil au ceva din gândurile și temerile mele, însă nimic nu mă reprezintă în totalitate.

***

Toate acele scrisori 

pe care nu mi le-ai scris niciodata,

le păstrez cu sfințenie în suflet, 

pentru că mi-ar fi plăcut să o faci. 

Sunt eu prea simpla 

și tu prea complicat. 

Sau poate e invers.

You promised me the sky...

Ești ca o pasăre cu ghinion careia i s-au tăiat aripile de tânără si acum privește cerul doar cu nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie zborul perfect. Te doare oarecum neputința, dar durerea este și ea un lucru necesar: îți spune că încă mai trăiești. Și asta înseamnă că nu e totul pierdut.

Cu sau fără zbor, libertatea e acolo în interiorul tău, e vie, clocotește, așteaptă.Cu greu îți înțelege răbdarea infinită și teama. Ar putea să-ți dea o mie de motive să accepți provocarea unei vieți pe care nu ai trăit-o încă. Ar putea, dar îți respectă fâstâceala și nehotărârea de fiecare dată, îți respectă natura umană și chiar alegerile greșite.

Păcat că o viață nu ne ajunge să visăm, să explorăm și să înțelegem în același timp.Unele lucruri le lași cu greu în urmă, altele le eviți de la bun început iar altele nu-ți ies în cale oricât de mult ți le-ai dori.

***

Self Pity

by H.D Lawrence

I never saw a wild thing 

sorry for itself. 

A small bird will drop frozen dead from a bough 

without ever having felt sorry for itself.

"Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes

          Am auzit pentru prima dată de ”Flori pentru Algernon ” in aceasta vară, când am ajuns oarecum întâmplător la piesa de teatru (adaptare după roman) pusă în scenă de studenții de la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa conf.dr. Miklós Bács. Sunt o mare iubitoare de teatru însă era prima dată când vedeam un spectacol înafara spațiului convențional al Teatrului Național Cluj-Napoca deci nu prea știam ce fel de așteptări ar trebui să am mai ales că nu cunoșteam nici povestea. Am început oarecum sceptică încercând să urmăresc, să deslușesc și am ajuns apoi trecând printr-o serie de emoții care de care mai ciudate impuse de personaj, de poveste, de jocul actoricesc, la un sentiment incredibil de revelație.

            Apoi am ținut neapărat să citesc și cartea pentru că rareori mi se întâmplă ca o ”întâlnire” de orice fel ar fi ea să-mi creeze asemenea stări. Și spun cu mâna pe inimă că  Daniel Keyes este un geniu iar ”Flori pentru Algernon” cartea pe care mi-ar fi plăcut să o scriu.

           Tema cărții se referă la o idee mai veche care frământă mințile oamenilor: ce s-ar întâmpla dacă am reuși să sporim în mod artificial inteligența umană permițând astfel întârziaților mintal să aibă acces la cunoaștere și chiar la genialitate. Cât de compatibilă este creșterea bruscă a inteligenței cu înapoierea afectivă, cât de mare este șocul suportat de un om care după o viață petrecută în întuneric vede dintr-o dată, mai mult poate decât și-ar dori? Mintea umană este cu siguranță un subiect prea puțin dezbătut tocmai pentru că este atât de controversat. Însă felul în care Daniel Keyes având studii de specialitate de altfel, reușește să tranforme această idee în povestea lui Algernon șoricel de teste într-un proiect de creștere a inteligenței umane și a lui Charlie Gordon ”moron”-ul devenit geniu peste noapte, este absolut impresionant. Charlie este acel personaj care te schimbă pentru totdeauna, pentru că te face să vezi lumea altfel.Te face să vezi că geniul și prostul nu sunt două concepte diametral opuse ci din contră coexistă în permanență în fiecare dintre noi. Te face să înțelegi că trecutul trebuie asumat, că tenebrele trebuie înfruntate și că pentru a merge mai departe trebuie să ierți.

           ”E ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine” ne spune în mod paradoxal, Charlie cel prost. Viața este atât de simplă încât geniul nu ne este de nici un ajutor pentru a fi fericiți.

Odă zilei de azi [...]

Doar romantisme ieftine în jur
și schelete înfundate în dulapuri.
Doar praf și măscărici
pe seama cărora
trecători siniștri se amuză,
în așteptarea aventurii vieții lor...
sau poate chiar a vieții însăși.

***

Am văzut recent ”La răscruce de vânturi” spectacol pus în scenă la Teatrul Național Cluj-Napoca în regia Adei Lupu, scenariu adaptat după romanul cu același nume al scriitoarei Emily Brontë. O poveste minunată, joc actoricesc de excepție și per ansamblu o experiență în acord total cu vremea de afară.

***

Now listening: Regina Spektor - That Time

De toamnă...

Călătorie
de Ana Blandiana


Umblu prin mine
Ca printr-un oraș străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teama pe străzi
Și-n după-amieze ploioase
Mi-e frig și urât.
Nici o dorință de-a călători,
Când și numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieți
Întrebării
"De ce-am fost adusă aici?"...

~Thought~

Cu siguranță doctrinele, fie ele politice, religioase sau economice nu pot fi exonerate de orice vină care rezultă din aplicarea lor. Este greșit însă să trăim cu convingerea faptului că orice formă de comunism de exemplu, aplicată undeva în lume, ar duce la același genocid care a pătat pentru totdeauna acest tip de organizare socială. Ceea ce este cert deci este faptul că mai puternică decât orice ideologie este interpretarea doctrinară, autoritară și disprețuitoare, a autocraților. Pericolul stă deci în oameni și nu neapărat în doctrine.

One day

Sunt oarecum sadică recunosc.
Nu mi-au plăcut niciodată sfârșiturile fericite.
Asta pentru că în mod inevitabil  fericirea absolută  se transformă în timp, în platitudine și resemnare.
Facem ceea ce trebuie să facem, pur și simplu pentru că de cele mai multe ori nu știm ce ne-ar plăcea  cu adevărat să facem.
Mai sunt și clipe când poate momentul nu este cel mai potrivit
Sau când ne lipsește curajul....
Și ne lăsăm purtați de val, uitând din păcate de reflux.

Trebuie să învățăm că o zi, o singură zi este tot ce ne trebuie.
Mâine nu are de ce să mai conteze.
Mâine e atât de departe!
Frumoasă e doar clipa, orice ai alege să faci cu ea...

Și dacă va rămâne ceva din tine, acel lucru cu siguranță nu va fi sufletul tău îndelung protejat.

One day (2011)

Younger times

Ați observat cum pe măsură ce copilul crește poveștile sunt uitate?Timpul devine mai necruțător, neliniștile sfâșietoare, întrebările nu mai merită adresate. Îți mai amintești când ți-ai pierdut zâmbetul inocent, când ai început să crezi că lumea nu poate fi schimbată, când ai renunțat pentru prima dată, când ți-ai pierdut cumpătul, când ai preferat să taci de teamă să nu spui vreo prostie?

***

Adevăratele plăceri sunt rare și magia ce o crează în sufletele noastre merită orice efort, orice renunțare. Când eram mică îmi doream o grădină secretă. Una imensă ca în desenele cu Sandy Bell. O grădină absolut perfectă, doar a mea, plină cu flori de toate culorile și mereu verde și vie. Îmi doream să vizitez țări îndepărtate în fotoliul meu cu roți, care simțeam eu, că dacă ar avea imboldul unui pumn de praf magic ar putea să zboare. Mulți ani am visat aproape în fiecare noapte că zbor și de fiecare dată când bătea vântul mai tare, mergeam pe dealul din spatele casei bunicilor și stăteam cu umbrela deschisă, sperând că poate vântul mă va lua într-o zi și pe mine. Acum nu prea mai visez. Viața nu m-a schimbat dar nu pot să nu observ că din multe puncte de vedere m-a resemnat.

***

Ultimele  dimineţi  cu examen,  vacanţe studenţeşti la mare  şi ţigari  nocturne pe balcon, trenuri, 'Istoria Iubirii', 'The way we were', ultimii bani de pizza şi drumul trist spre casă, zăpada până la brâu, Cotton şi râsete isterice în taxiuri. Apoi plăceri şi secrete, temeri şi aeroporturi, copii curajoşi şi cicatrici pe stânci, the little black dress, femeia în roşu pe scenă şi furtuni subecuatoriale.

Sunt tot eu, deși timpul a trecut...

Listening to Once Upon a December

***

"I believe one writes because one has to create a world in which one can live. I could not live in any of the worlds offered to me — the world of my parents, the world of war, the world of politics.

I had to create a world of my own, like a climate, a country, an atmosphere in which I could breathe, reign, and recreate myself when destroyed by living.

That, I believe, is the reason for every work of art."

by Anaïs Nin

***

"Who cares where national borders lie
Who cares whose laws you’re governed by
Who cares what name you call a town
Who’ll care when you’re six feet beneath the ground"

Now playing: The Divine Comedy - Sunrise

Everybody's got ghosts

Când vrei să scrii, primul obstacol care trebuie depășit este tendința de a judeca. Scriitorul trebuie să fie imparțial. Trebuie să-și înțeleagă în adâncime personajele, fie că sunt copii inocenți, gospodine frustrate, curve depravate sau criminali cu sânge rece. Trebuie să le înțeleagă și să le ierte. În scris toate personajele au drepturi egale, toate sunt copiii aceluiași creator care știe tot și înțelege tot. Prin urmare faptele lor sunt mereu scuzabile prin prisma trecutului lor, a fantomelor ce le bântuie, a prețului pe care trebuie să-l plătească.

Scriitorul e la fel ca și un părinte care-și iubește copiii necondiționat, indiferent de consecințe, de dezamăgire sau durere. Și poate uneori îl iubește mai mult pe cel cu probleme, tocmai pentru că simte oarecum vinovăția poverii pe care acesta o poartă prin lume.

Copiii moștenesc se spune, rezultatele greșelilor părinților lor. Pe același principiu cu siguranță, personajele, bune sau rele, sunt doar o reflectare a creatorului lor. Probabil că neputința în fața destinului trăiește în marile opere și în viață deopotrivă. 

Alice's dream

În lumea mea suntem toți oameni și de aceea nimeni nu are dreptul să judece. Aici viața este făcută să fie intensă, să o simți fizic și sufletește.Trebuie fie să te doară, fie să-ți provoace o plăcere aproape insuportabilă. Cel mai important este însă ca cele două extreme să se întrepătrundă. Fericirea, frumusețea și liniștea permanentă, nu sunt suficiente pentru o viață completă. Așteptarea, durerea și suferința sunt cele care le fac cu adevărat prețioase. Fericirea de sine stătătoare, fără nimic înainte ei, fără nimic să-i urmeze, e doar o băltoacă după ploaie - limpede și entuziastă dar neștiutoare și perenă. Nu trebuie să știi încotro mergi, trebuie doar să simți când ai ajuns acolo. Și apoi trebuie să mergi mai departe.

Timpul aici e flexibil și niciodată nu știi când un moment va dura o secundă și când o veșnicie. Cărțile se împart pe parcurs, gloria durează doar o clipă, la fel ca și nimicnicia. Dar dacă le-ai trăit te vei transforma într-un alt om, vei evolua, vei căpăta strălucire.
În lumea mea nu e tot timpul soare dar nici deprimant nu e, perfecțiunea fie nu se atinge niciodată, fie e de nesuportat iar zidurile nu sunt niciodată imposibil de trecut. E nevoie doar de voință.

"Disprețuiesc proporțiile, măsurile, tempo-ul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să mă implic în relații obișnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi"
"Incest"(1933) by Anaïs Nin

Now listening: Duffy - Smoke without fire

Caravana BookLand la Cluj

Caravana târgului de carte urban BookLand a ajuns miercuri 7 septembrie la Cluj-Napoca și s-a instalat în Iulius Mall, unde ne așteaptă până duminică.

Nu este deloc rea ideea cu târgul de carte la mall. În acest fel poate mai mulți dintre noi ne vom ”împiedica” de cel puțin o carte în drumul spre foodcourt sau magazinele de firmă

Oferta ar trebui să fie bogată având în vedere că s-au înscris aproape 80 de edituri de aceea mi-am rezervat și eu timp să trec pe la Iulius în weekend.

Îmi doresc să vin acasă cu un braț de cărți, mai ales după dezamăgirea care a fost Gaudeamus-ul anul acesta, unde nu prea am găsit cine știe ce interesant, asta pe lângă faptul că am fost, la propriu, scoasă afară din cortul improvizat în centru, de mulțimea de cumpărători / ”gură cască”.

Ne vedem deci în weekend la mall! ;)

Poveste despre dragoste și întuneric

O carte de peste 600 de pagini, cu dialoguri aproape inexistente, cu acțiunea derulându-se haotic, practic fără început sau sfârșit,nu pare deloc atractivă pentru cititorul modern care nu-și mai dorește provocarea adusă de poveștile prea alambicate și prea solicitante.

Amos Oz reușește însă în ”Poveste despre dragoste și întuneric” să ne poarte prin istoria de început a formării statului Israel și în același timp prin istoria propriei familii, dezvăluid încetul cu încetul, în straturi subțiri, dragostea și apoi întunericul din ea. Autorul evocă perioadele prospere ale evreilor în Polonia sau Rusia, perioada neagră a comunismului/nazismului - visul european iar apoi coșmarul dezrădăcinării- perioada de întoarcere acasă și idealurile formării noului stat Israel. Poveste despre dragoste şi întuneric este de fapt autobiografia scriitorului, povestea copilăriei sale, povestea familiei sale și a nemului său, ceea ce o face cu atât mai veridică deși în mod cert este presărată pe alocuri cu ficțiune.

Experiențele dureroase prin care trece societatea și familia, sunt toate văzute prin ochii micului Amos, un copil inteligent și creativ, crescut într-o familie de cărturari realitatea fiind deci trasformată într-o poveste personală. Dramatismul poveștii crește pe măsură ce inocența copilului dispare iar  inocența este în mod cert pierdută ca urmare a tulburărilor istorice și personale deopotrivă. Dragostea aparentă se risipește în nefericire cronică și în imposibilitatea de a înfrunta monotonia zilnică a unei vieți neîmplinite. Copilul crește și tot ce își dorește este să o ia de la capăt, să uite ceea ce nu poate înțelege.

"Mi se parea ca oamenii pot sa vina si sa plece, sa se nasca si sa moara, dar cartile erau vesnice. Cand eram mic, dorinta mea era sa ma fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorati ca furnicile. Nici scriitorii nu ajung greu de omorat. Dar cartile nu: oricat te-ai trudi sa le distrugi, intotdeauna e o sansa sa supravietuiasca un exemplar si sa continue sa se bucure de viata lui de pe raft, in cine stie ce ungher al vreunei librarii."

"Singuratatea, zicea mama, e ca o lovitura de ciocan care sparge sticla, dar intareste otelul."

 

"La Ierusalim oamenii mergeau intotdeauna ca dupa un mort sau ca intarziatii la un concert. Mai intai puneau jos varful pantofului si incercau pamantul. Apoi, dupa ce asezau piciorul, nu se grabeau deloc sa-l miste: asteptasem doua mii de ani ca sa putem pune piciorul in Ierusalim, si nu voiam sa renuntam la asta. Daca ridicam piciorul s-ar fi putut sa vina cineva si sa ne insface fasiuta de tara. Pe de alta parte, dupa ce ai ridicat piciorul, nu te pripi sa-l pui iar jos: cine stie in ce cuib de vipere poti calca. Sute de ani ne-am platit cu sange impetuozitatea, am cazut iar si iar in mainile dusmanilor pentru ca am pus picioarele pe pamant fara sa ne uitam pe unde mergem. Cam asa paseau oamenii la Ierusalim. Dar la Tel Aviv - maiculita! Intreg orasul era o lacusta uriasa. Oamenii saltau, ca si casele, strazile, pietele, briza marii, nisipul, bulevardele, si chiar norii de pe cer."

“Intr-o zi, cand o sa te insori si o sa ai o familie a ta, sper din tot sufletul sa nu ne iei pe mine si pe tatal tau ca exemplu de cum ar trebui sa fie viata conjugala“

Este genul de carte pe care timpul nu o va invalida ci din contră îi va oferi și mai multă valoare.

***

“The longer I live, the more I realize the impact of attitude on life. Attitude, to me, is more important than facts. It is more important than the past, the education, the money, than circumstances, than failure, than successes, than what other people think or say or do. It is more important than appearance, giftedness or skill. It will make or break a company... a church... a home. The remarkable thing is we have a choice everyday regarding the attitude we will embrace for that day. We cannot change our past... we cannot change the fact that people will act in a certain way. We cannot change the inevitable. The only thing we can do is play on the one string we have, and that is our attitude. I am convinced that life is 10% what happens to me and 90% of how I react to it. And so it is with you... we are in charge of our Attitudes.” (Charles Swindoll)

A short film about the past...

Cauți inspirația printre fotografii, culori și litere împrăștiate pe parchet. Trebuie să fie multă disperare în această căutare! Aproape ca atunci când în ierni geroase, stăteai ghemuită pe covor și încercai să asculți marea într-o scoică spartă. Sau poate ca atunci când ai ars fotografia, ținând-o în mână până ce flăcările ți-au pârlit degetele sperând că mirosul de carne arsă poate purifica inimile și sufletele pustiite.

Explorând lumea ți-ai murdărit pantofii cu noroi și sânge, ai învățat vanitatea și dorința și timpul s-a scurs văzând cu ochii, odată cu tinerețea, cu frumusețea, ambiția și curajul. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai apucat să le vezi, să le simți! Recunoști că ai și unele regrete, deși toate deciziile au fost luate cu inocența, cu entuziasmul sau frustarea fiecărei vârste. Dar nu te poți învinui pe tine la 18 ani că erai un copil sau la 35 că erai un frustrat, poți cel mult să înțelegi cum fiecare experiență, bună sau rea, te-a schimbat, poți să încerci să iei acum cele mai bune decizii și să speri că timpul în cruzimea lui, nu le va invalida.

Nu încerca să refaci experiențe și perioade întregi, nimic nu va mai fi la fel, pentru că toate vin și trec la timpul lor. Toate se potrivesc ca o mănușă clipei, orice încercare regizorală de a le readuce la viață fiind sortită eșecului. Învață în permanență să trăiești ce-ți iese în cale și ridurile te vor găsi dacă nu mai înțelept, cel puțin mai senin. Privind  inapoi îți vei înțelege fiecare ”greșeală” și vei vedea cum ele te-au adus unde ești.

Iar dacă peste ani îți vei da seama că nu știi prea multe, asta nu înseamnă că nu ai învățat destul, înseamnă doar că nu ai trăit destul!

Fatalitatea obișnuinței

Cel mai mult mă deranjează dezordinea, intrigile,sălbăticia... într-o lume care se dorește civilizată. Ne spunem că se poate și mai rău, că vom ieși din iarnă mai optimiști, mai vii, crezând în permanență, pe ascuns, în veșnicia omului din est, născut pentru a fi mereu...cu un pas în urmă.

Avem o putere impresionantă de a merge mai departe, de a fi mereu unul dintre acei puțini supraviețuitori însă nu avem forța necesară pentru a străluci. Suntem niște luptători ai circumstanțelor în care ne-am născut și vom rămâne probabil așa toată viața,  neputincioși nu în fața destinului ci în fața unor rădăcini poate prea adânc înfipte în acest pământ dintre un fluviu legendar, un munte și  o mare.
Poveștile care ne-au menționat au fost prea puține pentru ”măreția” noastră și poate de aceea ne-am creat propriile legende. Cândva pe lanțul nemilos al timpului, am ales să ne falsificăm propria istorie pentru a părea mai ”fabuloși”, pentru a epata într-o lume și așa mult prea plină de ”vedete”. 

Iar astăzi împleticindu-ne printre minciuni oficiale și vise de provincial european, continuăm să credem că vina e ”a lor”, că viața e nedreptă iar alții sunt mai norocoși ca noi.

Consum...

         

       Se pare că nu poți să pornești televizorul zilele astea, fără să dai peste vreo reprezentare penibilă a genului feminin. Tocmai când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât invenția telenovelelor autohtone, a apărut valul iubitelor nu știu cui devenite ”vedete” peste noapte, show-uri de ”reality TV” cu femei care de care mai crizate și mai nou ”asistentele sexy” care nu prea înțeleg pentru ce sunt plătite, dacă nu să facă toate femeile din țara asta să pară niște gâște prostuțe cu iz de mahala. Și ne mirăm că toate adolescentele se vor păpuși barbi și visează la operații estetice de cum ies din scutece.

         Atâta luptă pentru ”emancipare”, pentru dreptul  de a vorbi și de a munci și ajungem acum într-un futurist secol 21, la un ideal feminin plastifiat care și-a pierdut glasul și dorința de afirmare, preferând în schimb zâmbetul fals de porțelan și mișcările languroase pe la diferite show-uri de televiziune. Ieșind pe stradă forța televiziunii este evidentă: s-a ales praful de moștenirea generațiilor de feministe dar în același timp și de femeia care până nu demult își creștea copiii cu atâta dragoste și devotament. 

          Și cu toate astea, acum când televiziunea pare imposibil de oprit și generații întregi de fetițe cresc visând să ajungă păpuși de porțelan, eu cred încă în forța femeii inteligente de a-și păstra echilibrul și seninătatea în detrimentul acestor șabloane hidoase pe care societatea ni le impune.

Lebede negre la superlativ...

În limbajul economic, termenul de ”lebădă neagră” ( Black Swan ) desemnează un eveniment ieșit din comun și foarte puțin probabil, care apare în mod total neașteptat, are un impact foarte mare și pe care putem să-l explicăm în mod plauzibil numai după ce s-a petrecut. O idee interesant de avut în vedere când trăiești într-o țară care încep să cred că are o adevărată crescătorie de ”lebede negre”: vezi spre exemplu ninsorile și inundațiile de fiecare an, care mereu se dovedesc a fi surprinzătoare.Cartea lui Nassim Nicholas Taleb este  deosebită prin prisma faptului că asemeni tizei sale este ieșită din tipare, încercând să sfărâme mii de pagini care ne învață să planificăm și să teoretizăm. Poate că nu toate ideile lui sunt în totalitate corecte, însă cu siguranță ele te fac să-ți pui întrebări.

***

Și pentru că v-am recomandat cartea, nu ar fi corect să nu vă recomand și filmul. Fără nici o legătură cu ceea ce am scris mai sus, ”Black Swan” este după părerea mea cel mai bun film al anului 2010 și poate chiar al ultimilor câțiva ani.Un thriller psihologic absolut fenomenal despre dans, ambiția de a ajunge în vârf și sacrificiile necesare, despre dualitate și luptă interioară. Regie absolut impecabilă, Darren Aronofsky pentru cunoscători, muzică magnifică, trăiri dincolo de realitate, dramatism dus la extreme.Pe mine m-a cucerit! (mulțumesc Ado!)