A short film about the past...

Cauți inspirația printre fotografii, culori și litere împrăștiate pe parchet. Trebuie să fie multă disperare în această căutare! Aproape ca atunci când în ierni geroase, stăteai ghemuită pe covor și încercai să asculți marea într-o scoică spartă. Sau poate ca atunci când ai ars fotografia, ținând-o în mână până ce flăcările ți-au pârlit degetele sperând că mirosul de carne arsă poate purifica inimile și sufletele pustiite.

Explorând lumea ți-ai murdărit pantofii cu noroi și sânge, ai învățat vanitatea și dorința și timpul s-a scurs văzând cu ochii, odată cu tinerețea, cu frumusețea, ambiția și curajul. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai apucat să le vezi, să le simți! Recunoști că ai și unele regrete, deși toate deciziile au fost luate cu inocența, cu entuziasmul sau frustarea fiecărei vârste. Dar nu te poți învinui pe tine la 18 ani că erai un copil sau la 35 că erai un frustrat, poți cel mult să înțelegi cum fiecare experiență, bună sau rea, te-a schimbat, poți să încerci să iei acum cele mai bune decizii și să speri că timpul în cruzimea lui, nu le va invalida.

Nu încerca să refaci experiențe și perioade întregi, nimic nu va mai fi la fel, pentru că toate vin și trec la timpul lor. Toate se potrivesc ca o mănușă clipei, orice încercare regizorală de a le readuce la viață fiind sortită eșecului. Învață în permanență să trăiești ce-ți iese în cale și ridurile te vor găsi dacă nu mai înțelept, cel puțin mai senin. Privind  inapoi îți vei înțelege fiecare ”greșeală” și vei vedea cum ele te-au adus unde ești.

Iar dacă peste ani îți vei da seama că nu știi prea multe, asta nu înseamnă că nu ai învățat destul, înseamnă doar că nu ai trăit destul!

Fatalitatea obișnuinței

Cel mai mult mă deranjează dezordinea, intrigile,sălbăticia... într-o lume care se dorește civilizată. Ne spunem că se poate și mai rău, că vom ieși din iarnă mai optimiști, mai vii, crezând în permanență, pe ascuns, în veșnicia omului din est, născut pentru a fi mereu...cu un pas în urmă.

Avem o putere impresionantă de a merge mai departe, de a fi mereu unul dintre acei puțini supraviețuitori însă nu avem forța necesară pentru a străluci. Suntem niște luptători ai circumstanțelor în care ne-am născut și vom rămâne probabil așa toată viața,  neputincioși nu în fața destinului ci în fața unor rădăcini poate prea adânc înfipte în acest pământ dintre un fluviu legendar, un munte și  o mare.
Poveștile care ne-au menționat au fost prea puține pentru ”măreția” noastră și poate de aceea ne-am creat propriile legende. Cândva pe lanțul nemilos al timpului, am ales să ne falsificăm propria istorie pentru a părea mai ”fabuloși”, pentru a epata într-o lume și așa mult prea plină de ”vedete”. 

Iar astăzi împleticindu-ne printre minciuni oficiale și vise de provincial european, continuăm să credem că vina e ”a lor”, că viața e nedreptă iar alții sunt mai norocoși ca noi.

Consum...

         

       Se pare că nu poți să pornești televizorul zilele astea, fără să dai peste vreo reprezentare penibilă a genului feminin. Tocmai când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât invenția telenovelelor autohtone, a apărut valul iubitelor nu știu cui devenite ”vedete” peste noapte, show-uri de ”reality TV” cu femei care de care mai crizate și mai nou ”asistentele sexy” care nu prea înțeleg pentru ce sunt plătite, dacă nu să facă toate femeile din țara asta să pară niște gâște prostuțe cu iz de mahala. Și ne mirăm că toate adolescentele se vor păpuși barbi și visează la operații estetice de cum ies din scutece.

         Atâta luptă pentru ”emancipare”, pentru dreptul  de a vorbi și de a munci și ajungem acum într-un futurist secol 21, la un ideal feminin plastifiat care și-a pierdut glasul și dorința de afirmare, preferând în schimb zâmbetul fals de porțelan și mișcările languroase pe la diferite show-uri de televiziune. Ieșind pe stradă forța televiziunii este evidentă: s-a ales praful de moștenirea generațiilor de feministe dar în același timp și de femeia care până nu demult își creștea copiii cu atâta dragoste și devotament. 

          Și cu toate astea, acum când televiziunea pare imposibil de oprit și generații întregi de fetițe cresc visând să ajungă păpuși de porțelan, eu cred încă în forța femeii inteligente de a-și păstra echilibrul și seninătatea în detrimentul acestor șabloane hidoase pe care societatea ni le impune.