Obişnuiesc să recomand cărţi care m-au marcat într-un fel sau altul tocmai în speranţa că vor avea acelaşi efect şi asupra celor care îmi citesc bloggul."Middlesex" se încadrează în această categorie şi deşi a trecut ceva timp de când am citit-o, cred că nu e prea târziu să o împărtăşesc.
O carte foarte bine documentată, în care cronica de familie se îmbină cu noţiuni de genetică, cu un portret magnific al Americii secolului XX şi cu un strop de istorie, "Middlesex" reprezintă opera de maturitate a scriitorului Jeffrey Eugenides, care i-a adus un premiul Pulitzer pentru ficţiune în anul 2003, la doar un an după publicare.
Naratorul şi în acelaşi timp protagonistul romanului, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate ca urmare a mariajelor incestuoase. Cartea urmăreşte în timp şi spaţiu mutaţia genetică, devenind o cronică a emigrării şi asimilării familiei Stephanides în comunitatea de greci a oraşului Detroit, a metamorfozei şi reinventării identităţii din grec în american, din barbat în femeie , din epopee grecească în poveste americană. Dar mai ales, cartea ne vorbeşte despre dreptul fiecaruia de a fi orice îşi doreşte să fie, despre cum să te accepţi aşa cum eşti chiar dacă eşti diferit.
Povestea familiei Stephanides este o călătorie în timp şi asta o face cu atât mai savuroasă.O călătorie ce ne poartă de la un razboi intre greci si turci, prin sforţările unor greci ce stiu sa fabrice matase şi sa depene poveşti, spre adaptarea intr-o America a companiilor Ford, a Prohibiţiei şi a contrabandei cu alcool, a conflictelor rasiale din Detroitul anilor '60 şi a revolutiei sexuale de mai tarziu.Iar autorul ne oferă un secol.Un secol şi trei generaţii de poveşti, de drame, secrete şi istorie.
Mi-a placut felul in care este povestită istoria bunicilor şi a parintilor, felul în care autorul empatizează cu aceştia, felul în care îi face plăcuţi deşi şocul incestului este inevitabil. Mi-a plăcut căldura transmisă prin intermediul poveştii dar şi duritatea tensiunilor din epocă, melancolia ciudată pentru un trecut poate nu mai bun dar cu singuranţă mai uşor de trăit şi ritmul poveştii, când liniştit, când alert, care îmbină frumos tulburările propriei deveniri cu accidentele istoriei.Am apreciat curajul atât la autor cât şi la personajul principal: curajul scriiturii la primul şi cel al acceptării de sine la celălalt şi m-am îndrăgostit iremediabil de o familie care în mod tacit încalcă toate tabuurile lumii în care trăim.Mi-a plăcut felul în care nimic nu se întîmplă fără un motiv şi fiecare moment, fiecare întâmplare,fiecare loc ascunde o semnificaţie intrinsecă ce determină alte întâmplări şi de asemenea felul în care personajele apar ca oameni compleţi, cu propriile gânduri, temeri şi bucurii, atât de bine zugravite de autor.
"Middlesex", o poveste pe care o descoperi cu fiecare filă şi care ai vrea să nu se mai termine iar Jeffrey Eugenides, un nume de ţinut minte şi pe viitor.Cu siguranţă una din cele mai bune cărţi scrise în ultimii ani.
***
CARTEA ÎNTÎI
Lingura de argint
M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lîngă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializaţi se prea poate să mă fi întîlnit în lucrarea doctorului Peter Luce "Identitatea sexuală la pseudohermafrodiţii cu 5-alfa-reductază", publicată în Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică din 1975. Sau poate mi-aţi văzut poza în capitolul şaisprezece din Genetică şi ereditate, din păcate acum depăşită. Eu sînt cel de la pagina 578, cel care stă dezbrăcat lîngă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.
În certificatul de naştere numele meu este acela de Calliope Helen Stephanides. În cel mai recent carnet de conducere (din Republica Federală Germania), în dreptul numelui meu apare doar Cal. Sînt fost portar de hochei pe iarbă, vechi membru al Fundaţiei pentru Salvarea Lamantinilor, asist rar la liturghia ortodoxă grecească şi, în cea mai mare parte a vieţii mele de adult, am fost angajat al Departamentului de Stat american. Ca Tiresias, am fost mai întîi una, apoi alta. Colegii de clasă m-au batjocorit, doctorii m-au folosit pe post de cobai, specialiştii m-au palpat, iar fundaţia March of Dimes a cercetat cazul meu. O roşcată din Grosse Pointe s-a îndrăgostit de mine fără să ştie ce sînt. (Şi fratele ei mă plăcea.) Un tanc de armată m-a condus o dată într-o bătălie urbană, o piscină m-a transformat în mit, mi-am părăsit corpul ca să intru în altele - şi toate acestea s-au petrecut înainte să împlinesc şaisprezece ani.
Acum însă, la patruzeci şi unu, simt că se apropie o nouă naştere. După decenii de uitare, mă pomenesc gîndindu-mă la unchi şi mătuşi din generaţii îndepărtate, trecuţi în nefiinţă, la bunici de mult răposaţi, la verişori necunoscuţi de gradul al cincilea sau, cum se întîmplă cu o familie consangvinizată ca a mea, la toate acestea în acelaşi timp. Prin urmare, înainte de a fi prea tîrziu, vreau să pun totul pe hîrtie o dată pentru totdeauna: cursa asta demenţială prin timp a unei singure gene. Cîntă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu! Cîntă-i înflorirea, acum două veacuri şi jumătate, pe versanţii muntelui Olimp, pe cînd caprele behăiau şi pe jos cădeau măslinele. Cîntă-i trecerea prin nouă generaţii, acumularea invizibilă în sîngele poluat al familiei Stephanides. Şi cîntă cum Providenţa, deghizată într-un masacru, a făcut ca gena să se înalţe din nou, cum a zburat ca o sămînţă pînă dincolo de mare, în America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pînă cînd a căzut pe pămînt, împlîntîndu-se în solul fertil al pîntecelui mamei mele, acolo, în Vestul Mijlociu.
Îmi cer scuze dacă devin uşor homeric din cînd în cînd. E tot o chestie genetică.
(...)
