Ce que le jour doit à la nuit - O epopee a toleranței într-o lume dezbinată

Ce que le jour doit à la nuit este pe de o parte povestea de viață a lui Younes/Jonas, care începe într-o colibă din Algeria, ne poartă prin mahalaua orașului Oran și mai apoi prin adolescența personajului, petrecută pe plajele însoritului Rio Salado, pentru a se încheia după 70 de ani pe un aeroport din Franța. Pe fundal însă, ca și cum ai ascunde un elefant după trupul firav al unui șoricel, se desfășoară povestea brutalului război purtat pentru eliberarea Algeriei de sub ocupație franceză, povestea umilirii algerienilor în propria lor țară dar și povestea francezilor pentru care Algeria reprezenta ”acasă”. 

O poveste de dragostea neîmplinită a unui om rătăcit între două vieți și două identități (sărac vs. bogat, musulman vs. creștin, algerian vs. francez), maschează  deci adevărata poveste care este cea a pământului numit Algeria, o țară săracă și bogată în același timp, o țară iubită de toți dar condamnată la violență, un popor subjugat și niște cuceritori înrădăcinați, o țară sfâșiată între tradițiile orientale și civilizația occidentală.
Frumusețea ambelor povești stă în echidistanța vocii narative, care vine atât din distanțarea fizică față de evenimente cât și din faptul că personajul principal aparține într-o anumită măsură ambelor lumi. Din această cauză, în final, vina nu aparține nimănui iar judecățile sunt de prisos când fiecare pare a avea dreptatea sa. Povestea este una a maturității de care ai nevoie pentru a trece demn printr-o lume intolerantă și rasistă dar atât de spectaculoasă în diversitatea ei.
Autorul, Yasmina Khadra, deși este algerian și ar putea foarte ușor să devină părtinitor, reușește în mod admirabil să fie înțelegător și respectuos față de cele două culturi care se ”ciocnesc” în povestea sa, fiind un adevărat militant pentru toleranță. Începând cu titlul cărții ”Ceea ce ziua datorează nopții” și până la ultima frază Khadra mi-a câștigat admirația prin capacitatea sa de a fi om și nu neapărat algerian și prin veșnica sa stăruință de a justifica acțiunile uneori de neînțeles ale oamenilor, prin prisma circumstanțelor pe care de cele mai multe ori avem tendința de a le ignora, mai ales când vine vorba de cei care ”nu sunt ca noi”. 


Pentru cei care preferă filmul, există deja și o variantă ecranizată a poveștii care chiar merită timpul vostru - detalii pe IMDb.

***

“Life is a train that stops at no stations you either jump aboard or stand on the platform and watch as it passes.”― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

“What to keep of all these reels of film, what to throw away? If we could only take 1 memory on our journey, what would we choose? At the expense of what or whom? And most importantly, how to choose among all these shadows, all these spectres, all these titans? Who are we, when all is said and done? Are we the people we once were or the people we wish we had been? Are we the pain we caused others or the pain we suffered at the hands of others? The encounters we missed or those fortuitous meetings that changed the course of our destiny? Our time behind the scenes that saved us form our vanity or the moment in the limelight that warmed us? We are all of these things, we are the whole life that we have lived, its highs and lows, its fortunes and its hardships, we are the sum of the ghosts that haunt us... we are a host of characters in one, so convincing in every role we played that it is impossible for us to tell who we really were, who we have become, who we will be.” ― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

***Time

Ca avanpost al societății de consum, civilizația americană a fost prima societate contemporană care a cunoscut distrugerea pe care o provoacă abundența. Se spune că problema majoră a societății contemporane dezvoltate este că nu a găsit încă un substitut la rolul ”formativ” pe care l-a avut, secole de-a rândul, sărăcia. 

        Antreprenoriatul este acel stil de viață care se naște de cele mai multe ori, odată cu ambiția și creativitatea, din nevoie. A fi antreprenor înseamnă să vrei să schimbi ceva, fie că e vorba de viața ta sau a celor din jur, să vezi că este loc de mai bine, să crezi că se poate, uneori chiar să simți că nu ai de ales. Cu toate astea orice proces de construcție, de civilizare și  chiar existența umană în general, par a fi victimele ciclicității naturii...orice s-a născut trebuie să moară, orice s-a ridicat trebuie să cadă, orice a început trebuie să se sfârșească. Uneori vrem să schimbăm lumea, iar alteori vrem doar să ne schimbăm mobila din bucătărie.

                                                         ***

“The Wheel of Time turns, and Ages come and pass, leaving memories that become legend. Legend fades to myth, and even myth is long forgotten when the Age that gave it birth comes again. In one Age, called the Third Age by some, an Age yet to come, an Age long past, a wind rose above the great mountainous island of Tremalking. The wind was not the beginning. There are neither beginnings nor endings to the Wheel of Time. But it was a beginning.” ― Robert Jordan - The Wheel of Time―

El tiempo entre costuras...loved it and hated it

El Tiempo entre Costuras tradusă în limba engleză The Time in Between și în română Iubirile croitoresei, este o carte de aventură, plasată într-un decor istoric interesant al culiselor Războiului civil spaniol privit în mare parte de pe coasta de nord a Africii, presărată cu puțin romantism, scene de spionaj în stilul 007, scenarii exotice și modă. 

Maria Duenas este o povestitoare desăvârșită și principala forță a romanului, pe lângă firul narativ, este felul în care autoarea reușește să creeze atmosfera marocană și mai apoi cea a Madridului în anii de turbulență 1936-1940.

Acțiunea începe cu viteza melcului, prin urmare este nevoie de puțină voință să continui lectura, dar trebuie să recunosc că lipsa totală a așteptărilor în ceea ce privește o carte a cărei personaj principal este o croitoreasă, a ajutat în acest sens. După primele 70-80 de pagini însă, ritmul alert, tensiunea mereu prezentă a poveștilor de spionaj și culoarea aparte pe care o capătă personajul principal, fac din lectura acestei cărți o adevărată plăcere. Cred că de la Arturo Perez Reverte încoace nu am mai întâlnit o poveste atât de antrenantă încât în momentul când ajungi, pe nerăsuflate, la sfârșitul celor 600 de pagini să-ți dorești să mai citești încă odată pe atât.

Și cu toate astea, deși am citit cu sufletul la gură 600 de pagini, sfârșitul bruc și nesatisfăcător mi-a stricat toată plăcerea de a încheia lectura unei povești atât de frumoase. Destul de ciudat având în vedere vremurile pe care le trăim, în care cărțile au cel puțin 5 volume iar ecranizările chiar mai mult de atât.

Pe scurt, o lectură ușoară, o carte numai bună de luat la plajă vara asta.

***

“And yet for that, blood is thicker than water, even if the only thing you've shared with your people have been hardships and miseries.” 

“When you undertake a change like that you have to do it with dreams and hopes, with illusions. To go without them is to merely run away ...” 

― María Dueñas, The Time in Between―

MIKA WALTARI și pasiunea pentru romanul istoric

Am fost de când mă știu îndrăgostită de istorie. Ideea de a cunoaște și a înțelege o civilizație demult uitată mi se părea fascinantă încă de când mi-a ajuns în mână prima carte de acest gen, cu povestioare istorice pentru copii. Cei de vârsta mea sunt sigură că își amintesc o carte mare, cu Mihai Viteazu pe coperta, oare cum se numea? :) Cert este că în acele vremuri mi se părea o carte grozavă și a reusit să-mi insufle o curiozitate nemărginită.

De aceea, mult mai târziu, când l-am descoperit din pură întâmplare pe Mika Waltari, a fost, fără exagerare, dragoste la prima vedere, cu nopti nedormite și fluturi în stomac. Cărțile lui îmbină evenimente istorice autentice cu o intrigă spectaculoasă construită în jurul unui personaj al cărui destin se întrepătrunde cu istoria epocii sale și chiar o influențează. Cărțile lui Mika Waltari sunt scrise cu o pasiunea incredibilă pentru povești, pentru civilizații, pentru istorie. 

Personajele pivot, prin intermediul cărora, ne plimbăm și noi prin timp și asistăm la evenimentele epocii, sunt oameni simpli si onești pe care îi îndrăgești încă de la început pentru inocența lor, oameni cărora destinul le pregătește însă mai mult și devin în timp, în mod inevitabil,victime ale societății deși rămân până la final niște neadaptați. Istoria lumii în care trăiesc este istoria lor personală, în aceeași măsură în care povestea lor este parte din univers, prin urmare fiecare carte a lui Waltari reprezintă o frescă a vieții personajului și a istoriei timpului său deopotrivă. Și cel mai ciudat este că după ce închizi coperta pentru ultima dată rămâi cu o senzație stranie că istoria lui este și istoria ta. 

În fond, fie că vorbim de Etruria, de Egiptul Antic, Imperiul Bizantin, Europa secolului XVI în plin avânt al inchiziției, Bucureștiul lui Caragiale sau România anului 2012, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Am citit până acum ”Egipteanul”, ”Mikael Karvajalka”, ”Amanții din Bizanț” și ”Etruscul” și probabil vor urma și altele pentru că odată ce te prinde flagelul greu mai scapi. Despre cărțile lui Mika Waltari se poate spune fără exagerare că sunt adevărate capodopere și este mare păcat că sunt atât de puțin promovate.

"Tot ce s-a scris în toate timpurile s-a scris fie pentru a linguși zeii, fie pentru a linguși oamenii. După mine, faraonii sunt și ei oameni. Ei sunt asemenea nouă în ură,în frică, în pasiune și în disperare. Chiar dacă îi vei așeza de o mie de ori între zei, tot oameni sunt.Ei au puterea să își liniștească furia și să-și ascundă frica, dar nu și puterea de a se sustrage pasiunilor și decepțiilor." (Egipteanul)

“Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare și omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, chiar dacă se schimbă cuvintele limbii lui” (Egipteanul)

”In fiecare om este un grăunte de nemurire. Dar cea mai mare parte dintre oameni se multumesc doar cu pamântul. Germenele nemuririi zace în ei, nu încolțește și nu rodeste niciodată. De ce să li se ofere nemurirea, când ei nu știu ce fac și nu vor ști ce sa faca cu ea? De ce să li se ofere nemurirea unor oameni care nu simt cât de goală le este ființa, care-și pierd zilele vietii lor de pomana și se plictisesc atunci când sunt singuri? Acesta este omul!” (Etruscul)

You promised me the sky...

Ești ca o pasăre cu ghinion careia i s-au tăiat aripile de tânără si acum privește cerul doar cu nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie zborul perfect. Te doare oarecum neputința, dar durerea este și ea un lucru necesar: îți spune că încă mai trăiești. Și asta înseamnă că nu e totul pierdut.

Cu sau fără zbor, libertatea e acolo în interiorul tău, e vie, clocotește, așteaptă.Cu greu îți înțelege răbdarea infinită și teama. Ar putea să-ți dea o mie de motive să accepți provocarea unei vieți pe care nu ai trăit-o încă. Ar putea, dar îți respectă fâstâceala și nehotărârea de fiecare dată, îți respectă natura umană și chiar alegerile greșite.

Păcat că o viață nu ne ajunge să visăm, să explorăm și să înțelegem în același timp.Unele lucruri le lași cu greu în urmă, altele le eviți de la bun început iar altele nu-ți ies în cale oricât de mult ți le-ai dori.

***

Self Pity

by H.D Lawrence

I never saw a wild thing 

sorry for itself. 

A small bird will drop frozen dead from a bough 

without ever having felt sorry for itself.

***

"I believe one writes because one has to create a world in which one can live. I could not live in any of the worlds offered to me — the world of my parents, the world of war, the world of politics.

I had to create a world of my own, like a climate, a country, an atmosphere in which I could breathe, reign, and recreate myself when destroyed by living.

That, I believe, is the reason for every work of art."

by Anaïs Nin

***

"Who cares where national borders lie
Who cares whose laws you’re governed by
Who cares what name you call a town
Who’ll care when you’re six feet beneath the ground"

Now playing: The Divine Comedy - Sunrise

***

“The longer I live, the more I realize the impact of attitude on life. Attitude, to me, is more important than facts. It is more important than the past, the education, the money, than circumstances, than failure, than successes, than what other people think or say or do. It is more important than appearance, giftedness or skill. It will make or break a company... a church... a home. The remarkable thing is we have a choice everyday regarding the attitude we will embrace for that day. We cannot change our past... we cannot change the fact that people will act in a certain way. We cannot change the inevitable. The only thing we can do is play on the one string we have, and that is our attitude. I am convinced that life is 10% what happens to me and 90% of how I react to it. And so it is with you... we are in charge of our Attitudes.” (Charles Swindoll)

Invictus by William Ernest Henley

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

*** 

Invictus este povestea adevărată a felului în care laureatul premiului Nobel pentru pace, Nelson Mandela, a reușit să folosească jocul de rugby pentru a-i aduce laolaltă pe albii și pe negrii din Africa de Sud. Deși destul de romanțată, dacă ne gândim la starea actuală a lucrurilor în Africa de Sud, povestea nu se dorește a reprezenta o întreagă nație, ci mai mult un om, care după 27 de ani de închisoare s-a întors în țara sa, pregătit să ierte.Un omagiu adus omului și liderului Nelson Mandela, în stilul tipic Clint Eastwood, care pe mine personal reușește să mă impresioneze de fiecare dată.

Now listening: Invictus theme song performed by South African group Overtone and Yollandi Nortjie- 9000 days

Surviving winter...

"Du-te,dar nu ma vei uita,ai cules de pe buzele mele otrava iubirilor care nu se uita." Camil Petrescu

Sunt zile când, orice i-ai face, cafeaua nu e destul de tare, când soarele îngheaţă atingându-ţi obrazul cu razele sale şi vocea conştiinţei îţi şopteşte în ureche să te opreşti măcar pentru câteva secunde, sa respiri.Zile când zăpada cade într-o linişte deplină şi când totala lipsă de violenţă a dimineţii te face să scoţi ţigara de rezervă din sertar şi să te gândeşti...oricum nu ştie nimeni!

Privind pe fereastră, prin ceaţa ce se ridică încet printre blocuri, vezi minciuna unei primăveri care întârzie să apară, vezi bătrânii ce s-au trezit la prima oră să se înghesuie în autobuzele de oraş şi lumina roşiatică a soarelui dimineţii de iarnă.Te gândeşti că ar trebui să te îmbraci draguţ dar fantomele din dulap te descurajează amintindu-ţi de frigul de afară.Alegi pantaloni în detrimentul fustei, cizme fără toc şi vesnicul palton.

Manipularea feminităţii e evidentă. Iarna e veşnică.

Now Listening:Steve Tyrell- Manhattan

Middlesex de Jeffrey Eugenides - Elada Americii secolului 20

Obişnuiesc să recomand cărţi care m-au marcat într-un fel sau altul tocmai în speranţa că vor avea acelaşi efect şi asupra celor care îmi citesc bloggul."Middlesex" se încadrează în această categorie şi deşi a trecut ceva timp de când am citit-o, cred că nu e prea târziu să o împărtăşesc.

O carte foarte bine documentată, în care cronica de familie se îmbină cu noţiuni de genetică, cu un portret magnific  al Americii secolului XX şi cu un strop de istorie, "Middlesex" reprezintă opera de maturitate a scriitorului Jeffrey Eugenides, care i-a adus un premiul Pulitzer pentru ficţiune în anul 2003, la doar un an după publicare.

Naratorul şi în acelaşi timp protagonistul romanului, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate ca urmare a mariajelor incestuoase. Cartea urmăreşte în timp şi spaţiu mutaţia genetică, devenind o cronică a emigrării şi asimilării familiei Stephanides în comunitatea de greci a oraşului Detroit, a metamorfozei şi reinventării identităţii din grec în american, din barbat în femeie , din epopee grecească în poveste americană. Dar mai ales, cartea ne vorbeşte despre dreptul fiecaruia de a fi orice îşi doreşte să fie, despre cum să te accepţi aşa cum eşti chiar dacă eşti diferit.

Povestea familiei Stephanides este o călătorie în timp şi asta o face cu atât mai savuroasă.O călătorie ce ne poartă de la un razboi intre greci si turci, prin sforţările unor greci ce stiu sa fabrice matase şi sa depene poveşti, spre adaptarea intr-o America a companiilor Ford, a Prohibiţiei şi a contrabandei cu alcool, a conflictelor rasiale din Detroitul anilor '60 şi a revolutiei sexuale de mai tarziu.Iar autorul ne oferă un secol.Un secol şi trei generaţii de poveşti, de drame, secrete şi istorie.

Mi-a placut felul in care este povestită istoria bunicilor şi a parintilor, felul în care autorul empatizează cu aceştia, felul în care îi face plăcuţi deşi şocul incestului este inevitabil. Mi-a plăcut căldura transmisă prin intermediul poveştii dar şi duritatea tensiunilor din epocă, melancolia ciudată pentru un trecut poate nu mai bun dar cu singuranţă mai uşor de trăit şi ritmul poveştii, când liniştit, când alert, care îmbină frumos tulburările propriei deveniri cu accidentele istoriei.Am apreciat curajul atât la autor cât şi la personajul principal: curajul scriiturii la primul şi cel al acceptării de sine la celălalt şi m-am îndrăgostit iremediabil de o familie care în mod tacit încalcă toate tabuurile lumii în care trăim.Mi-a plăcut felul în care nimic nu se întîmplă fără un motiv şi  fiecare moment, fiecare întâmplare,fiecare loc ascunde o semnificaţie intrinsecă ce determină alte întâmplări şi de asemenea felul în care personajele apar ca oameni compleţi, cu propriile gânduri, temeri şi bucurii, atât de bine zugravite de autor.

"Middlesex", o poveste pe care o descoperi cu fiecare filă şi care ai vrea să nu se mai termine iar Jeffrey Eugenides, un nume de ţinut minte şi pe viitor.Cu siguranţă una din cele mai bune cărţi scrise în ultimii ani.

***

CARTEA ÎNTÎI
Lingura de argint


M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lîngă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializaţi se prea poate să mă fi întîlnit în lucrarea doctorului Peter Luce "Identitatea sexuală la pseudohermafrodiţii cu 5-alfa-reductază", publicată în Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică din 1975. Sau poate mi-aţi văzut poza în capitolul şaisprezece din Genetică şi ereditate, din păcate acum depăşită. Eu sînt cel de la pagina 578, cel care stă dezbrăcat lîngă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.

În certificatul de naştere numele meu este acela de Calliope Helen Stephanides. În cel mai recent carnet de conducere (din Republica Federală Germania), în dreptul numelui meu apare doar Cal. Sînt fost portar de hochei pe iarbă, vechi membru al Fundaţiei pentru Salvarea Lamantinilor, asist rar la liturghia ortodoxă grecească şi, în cea mai mare parte a vieţii mele de adult, am fost angajat al Departamentului de Stat american. Ca Tiresias, am fost mai întîi una, apoi alta. Colegii de clasă m-au batjocorit, doctorii m-au folosit pe post de cobai, specialiştii m-au palpat, iar fundaţia March of Dimes a cercetat cazul meu. O roşcată din Grosse Pointe s-a îndrăgostit de mine fără să ştie ce sînt. (Şi fratele ei mă plăcea.) Un tanc de armată m-a condus o dată într-o bătălie urbană, o piscină m-a transformat în mit, mi-am părăsit corpul ca să intru în altele - şi toate acestea s-au petrecut înainte să împlinesc şaisprezece ani.

Acum însă, la patruzeci şi unu, simt că se apropie o nouă naştere. După decenii de uitare, mă pomenesc gîndindu-mă la unchi şi mătuşi din generaţii îndepărtate, trecuţi în nefiinţă, la bunici de mult răposaţi, la verişori necunoscuţi de gradul al cincilea sau, cum se întîmplă cu o familie consangvinizată ca a mea, la toate acestea în acelaşi timp. Prin urmare, înainte de a fi prea tîrziu, vreau să pun totul pe hîrtie o dată pentru totdeauna: cursa asta demenţială prin timp a unei singure gene. Cîntă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu! Cîntă-i înflorirea, acum două veacuri şi jumătate, pe versanţii muntelui Olimp, pe cînd caprele behăiau şi pe jos cădeau măslinele. Cîntă-i trecerea prin nouă generaţii, acumularea invizibilă în sîngele poluat al familiei Stephanides. Şi cîntă cum Providenţa, deghizată într-un masacru, a făcut ca gena să se înalţe din nou, cum a zburat ca o sămînţă pînă dincolo de mare, în America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pînă cînd a căzut pe pămînt, împlîntîndu-se în solul fertil al pîntecelui mamei mele, acolo, în Vestul Mijlociu.

Îmi cer scuze dacă devin uşor homeric din cînd în cînd. E tot o chestie genetică.

(...)

A Good Year

"Pardonne mes lèvres. Elles trouvent la joie dans les endrois les plus inhabituels"
(Forgive my lips. They find joy in the most unusual places)

O replică absolut superbă din filmul A good year. O replică pentru care merită să vezi un film. Russell Crowe şi preferata mea, Marion Cotillard fac un cuplu minunat pe ecrane, atmosfera de rural francez e încântătoare iar dacă totul e servit cu un pahar de vin rosu de Provence bien sûr, se poate transforma într-un mod excelent de a-ţi petrece o seară răcoroasă de toamnă.

Enjoy!

În viaţă îmi plac entuziaştii

"Îmi plac în dragoste nesăturaţii - îi plâng şi-i admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrazneţilor care vor să treacă oceanul cu înotul."

A spus-o domnul Octavian Goga mai frumos decât aş fi putut să o spun eu vreodată...singura mea completare ar fi că îmi plac "nesăturaţii" în viaţă în general. Pasionaţii şi entuziaştii, încăpăţânaţii şi avangardiştii, nebunii în sens pozitiv , vor fi mereu cei care ne vor salva din latenţă. Ei sunt oamenii care trăiesc nouă vieţii în una, oamenii care mişcă munţi, cei care pornesc pe căi nestrăbătute din pură pasiune şi trăiesc în permanenţă cu adrenalina la maxim fără să teamă şi fără inhibiţii. Genul acesta de oameni emană optimism şi bună dispoziţie în permanenţă şi dacă au căzut de o mie de ori tot de atâtea ori se ridică, trăind de dragul aventurii şi al provocărilor, visători care fac diferenţa în lume tocmai pentru că o visează mai bună şi mai curată.

Ce trebuie să învăţăm de la ei, este că singurele motive pentru a întreprinde ceva sunt: faptul că îţi place la nebunie, faptul că îţi strălucesc ochii vorbind despre acel lucru şi că te distrezi de minune făcându-l.

Now listening: Bryan Adams- Never let go

Cotton candy dreams...

"O gâză efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?...Mai dă-i cinci ore de existenţă şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea." ( Stendhal- "Roşu şi negru" )



Now Listening: Molly Johnson- Melody

Le temps qui passent

Ana Blandiana
Condiţie

Sînt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.

Despre femei...

“Ca majoritatea femeilor, sunt mai puternica decat s-ar parea. ”
Eva Peron, (artist si om politic argentinian), 1919-1952

Dorim sa fim puternice dar sa nu uitam sa fim si sensibile, ne dorim sa fim egale si ne dorim sa demonstram tuturor ca putem mai mult...sa nu uitam sa fim in primul rand femei, sa nu uitam ce ne diferentiaza si ce ne da putere cu adevarat, ce ne face sa mergem inainte si ce ne poate face mai bune....doar timpul va demonstra ce poate sa insemne revenirea la matriarhat, doar timpul va demonstra daca femeile reprezinta pacea sau doar un nou tip de razboi...

De la poetul vesniciei...Lucian Blaga

"C-un amurg insangerat moare fiecare zi in chipul cel mai firesc, fara emfaza.Nici una din aceste zile nu zice despre sine ca-si varsa sangele pentru mantuirea celorlalte."

"Atatia pomi pe care vanturi naprasnice nu-i pot frange, se rup sub greutatea propriului lor rod."

"Cand oceanul se umfla in fiecare zi, ridicandu-se unul sau doi metri in matca sa, pentru ca apoi sa cada din nou in sine, cine ar banui ca intentia lui reala, tainica, este de a se inalta pana la cer?"

"Aburii ce se ridica dintr-o balta murdara sunt tot asa de curati ca aburii se se inalta din cel mai limpede rau."

"Ciulinii Baraganului" Panait Istrati

"Ah! cat doream sa vorbesc cu cineva care mi-ar fi istorisit nazdravanii, care sa ma minta dar sa ma faca sa visez putin, sa cutez!Si ciulinii nu erau decat vis si indrazneala, invitatie sa schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai putea sa ai, fie chiar mai prost. Ori nimic nu-i mai rau decat sa putrezesti locului, atunci cand iubesti intreg pamantul."

O carte unica in literatura romana , care m-a uimit si a doua oara, dupa atata timp de la prima lectura. O carte pentru copii si adulti in acelasi timp, pentru suflete tinere si indraznete...

De la Roosevelt mostenire...

"Este greu sa pierzi dar mult mai rau este sa nu fi incercat niciodata sa reusesti"

"Daca n-ar fi razboiul, n-am avea mari generali.Daca nu ar exista ocazii nu ar exista nici oameni de stat.Daca Lincoln ar fi trait pe timp de pace ar fi fost un necunoscut"