Goodreads: SERIA The Giver / Darul lui Jonas by Lois Lowry

Darul lui Jonas by Lois Lowry
My rating: 4 of 5 stars

People have expectations. This is natural in our world, where life rarely gives you anything if you don't ask for it. This book is very controversial, with opinions going from overrated crap to brilliantly life-changing story. I'm not joining any camp, but I do place it in the 4 star range, mainly because it left me with a very good feeling of trust in our power of changing the world we live in.

This was not meant to be a huge literary masterpiece and it was from the beginning and not just accidentally destined to children. The language is simple and clean, the story it not overly 'written' maybe because our younger readers don't need so many explanations...they just see the magic where it happens. Therefore let's imagine we live in a world where not everything needs to be perfect in order to be beautiful.

I've always loved the idea of pain as a necessary part of life and Lois Lowry manages to create a vivid world starting from the absence of it. And in the end we must agree that a perfect world can't exclude the negatives without loosing the beauty of life. Maybe positives and negatives are not simply two sides of a coin...what we get to live is much more complex.

It is said that any story is just as good as its fist and its last paragraph...and Oh my God! What an ending!? So many possibilities! Our mind is the only limit.

Gathering Blue by Lois Lowry
My rating: 4 of 5 stars

When I started reading it I expected disappointment because of all the bad reviews out there and because most sequels don't live up to the first book in the series. However disappointment never came. This is a beautiful story, different but very much the same with The Giver. Reading it, I was left with a nice feeling of beauty being able to grow even in the most dark places. And who doesn't appreciate and admire a flower growing up in mud!?


Messenger by Lois Lowry
My rating: 4 of 5 stars

Lois Lowry...you either hate her or love her, there's no halfway there.

A story about the evil constantly trying to conquer our lives, the things that we are willing to trade in order to own stuff we don't need or to be loved by people who don't deserve us and the price we eventually must pay for all of these.

I loved the magical atmosphere, the way the plot develops into a totally different type of story where familiar characters meet to connect the two previous stories in the series with this one. As in the other two books the finale is abrupt but it is exactly what you need in a world where stories are infinite and endless.

Son by Lois Lowry
My rating: 4 of 5 stars

If you start reading the series it's totally worth reading it all the way to the fourth book, mainly because otherwise you lose so much of the overall meaning of the story.

”Son” was not my favorite book of the series, but I did appreciate the extra explanations on notions and characters that were somehow left in the air in the other ones. I understand the fact that most people expect closure when it comes to the end of a series and some experienced a kind of frustration because the books don't offer enough information.

As for myself I didn't feel the need for extra explanations because from the beginning I imagined the whole story created by Lowry as being just a small corner of a very diverse fictional world that can never be totally comprised in a book. It's just like fairy-tales where you only get to hear one small story of some prince saving his princess even if let's be honest probably that's far from being the only or the most important thing happening in their world.

Small stories happening in big worlds, having no obvious beginnings or ends and being somehow blurry at the middle, are just like the perfect photo that randomly catches your eye on the internet. You look at it and you wish you could understand better the circumstances surrounding it but probably if you did, it would lose its appeal.

View all my reviews

Goodreads Review - BEN HUR by Lew Wallace

Ben-Hur by Lew Wallace

My rating: 4 of 5 stars

Ben Hur is a wonderful novel and if you can get over the large descriptive paragraphs and the little actual storyline placed within a huge historical background, it can easily be a 5 stars. In my mind it’s more like a 4.25 not because of the descriptions slowing down the pace…I actually love descriptions in books, but because maybe I had larger expectations when I started reading it and I was a little bit disappointed because as I said nothing much happens. And also I felt like a 5 star rating would be a little bit unfair in the comparison with Sienkewicz's Quo Vadis which had a much more structured storyline.

The book can be divided into seven main stories / scenes: the story of the three Wise Men coming from all over the world to look for baby Jesus and the birth itself (amazing scene I admit I enjoyed every word of it); the story of Ben Hur who is betrayed by his Roman friend Messala and gets sold as a slave while his mother and sister are imprisoned and all their fortune is stolen (I felt like more of the story after his imprisonment should have been told); Ben Hur being saved from slavery by the Roman Arrius who also becomes his adopted father; after a couple of years Ben Hur already a strong and trained soldier looking for his revenge (this is an extremely long part of the book that totally lost me at some point, even though the scene of the amazing chariot race makes all the reading worth it); the very emotional scene of Hen Hur’s sister and mother incarcerated in a jail cell known to be infected with leprosy; the wonderful presentation of who exactly Jesus was, everything being shown through the eyes of Ben Hur and his contemporaries as they realize that he is not going to liberate them from Roman subjugation; the scene of the crucifixion which makes an extremely emotional ending.

Most of these stories are beautiful writings, some really exceptional (the chariot race, the leprosy, the crucifixion) but I felt the overall story line was way too fragmented, to coincidental, which maybe it’s for the sake of the Christianity coming to life background, some kind of ‘believe and not doubt’ motto, but personally I like fluidity in a book.

Overall although the 1880’s style can prove difficult for the modern reader I would say this is a must for every historical fiction lover. I surely enjoyed the ride!

View all my reviews

Ce que le jour doit à la nuit - O epopee a toleranței într-o lume dezbinată

Ce que le jour doit à la nuit este pe de o parte povestea de viață a lui Younes/Jonas, care începe într-o colibă din Algeria, ne poartă prin mahalaua orașului Oran și mai apoi prin adolescența personajului, petrecută pe plajele însoritului Rio Salado, pentru a se încheia după 70 de ani pe un aeroport din Franța. Pe fundal însă, ca și cum ai ascunde un elefant după trupul firav al unui șoricel, se desfășoară povestea brutalului război purtat pentru eliberarea Algeriei de sub ocupație franceză, povestea umilirii algerienilor în propria lor țară dar și povestea francezilor pentru care Algeria reprezenta ”acasă”. 

O poveste de dragostea neîmplinită a unui om rătăcit între două vieți și două identități (sărac vs. bogat, musulman vs. creștin, algerian vs. francez), maschează  deci adevărata poveste care este cea a pământului numit Algeria, o țară săracă și bogată în același timp, o țară iubită de toți dar condamnată la violență, un popor subjugat și niște cuceritori înrădăcinați, o țară sfâșiată între tradițiile orientale și civilizația occidentală.
Frumusețea ambelor povești stă în echidistanța vocii narative, care vine atât din distanțarea fizică față de evenimente cât și din faptul că personajul principal aparține într-o anumită măsură ambelor lumi. Din această cauză, în final, vina nu aparține nimănui iar judecățile sunt de prisos când fiecare pare a avea dreptatea sa. Povestea este una a maturității de care ai nevoie pentru a trece demn printr-o lume intolerantă și rasistă dar atât de spectaculoasă în diversitatea ei.
Autorul, Yasmina Khadra, deși este algerian și ar putea foarte ușor să devină părtinitor, reușește în mod admirabil să fie înțelegător și respectuos față de cele două culturi care se ”ciocnesc” în povestea sa, fiind un adevărat militant pentru toleranță. Începând cu titlul cărții ”Ceea ce ziua datorează nopții” și până la ultima frază Khadra mi-a câștigat admirația prin capacitatea sa de a fi om și nu neapărat algerian și prin veșnica sa stăruință de a justifica acțiunile uneori de neînțeles ale oamenilor, prin prisma circumstanțelor pe care de cele mai multe ori avem tendința de a le ignora, mai ales când vine vorba de cei care ”nu sunt ca noi”. 


Pentru cei care preferă filmul, există deja și o variantă ecranizată a poveștii care chiar merită timpul vostru - detalii pe IMDb.

***

“Life is a train that stops at no stations you either jump aboard or stand on the platform and watch as it passes.”― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

“What to keep of all these reels of film, what to throw away? If we could only take 1 memory on our journey, what would we choose? At the expense of what or whom? And most importantly, how to choose among all these shadows, all these spectres, all these titans? Who are we, when all is said and done? Are we the people we once were or the people we wish we had been? Are we the pain we caused others or the pain we suffered at the hands of others? The encounters we missed or those fortuitous meetings that changed the course of our destiny? Our time behind the scenes that saved us form our vanity or the moment in the limelight that warmed us? We are all of these things, we are the whole life that we have lived, its highs and lows, its fortunes and its hardships, we are the sum of the ghosts that haunt us... we are a host of characters in one, so convincing in every role we played that it is impossible for us to tell who we really were, who we have become, who we will be.” ― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

El tiempo entre costuras...loved it and hated it

El Tiempo entre Costuras tradusă în limba engleză The Time in Between și în română Iubirile croitoresei, este o carte de aventură, plasată într-un decor istoric interesant al culiselor Războiului civil spaniol privit în mare parte de pe coasta de nord a Africii, presărată cu puțin romantism, scene de spionaj în stilul 007, scenarii exotice și modă. 

Maria Duenas este o povestitoare desăvârșită și principala forță a romanului, pe lângă firul narativ, este felul în care autoarea reușește să creeze atmosfera marocană și mai apoi cea a Madridului în anii de turbulență 1936-1940.

Acțiunea începe cu viteza melcului, prin urmare este nevoie de puțină voință să continui lectura, dar trebuie să recunosc că lipsa totală a așteptărilor în ceea ce privește o carte a cărei personaj principal este o croitoreasă, a ajutat în acest sens. După primele 70-80 de pagini însă, ritmul alert, tensiunea mereu prezentă a poveștilor de spionaj și culoarea aparte pe care o capătă personajul principal, fac din lectura acestei cărți o adevărată plăcere. Cred că de la Arturo Perez Reverte încoace nu am mai întâlnit o poveste atât de antrenantă încât în momentul când ajungi, pe nerăsuflate, la sfârșitul celor 600 de pagini să-ți dorești să mai citești încă odată pe atât.

Și cu toate astea, deși am citit cu sufletul la gură 600 de pagini, sfârșitul bruc și nesatisfăcător mi-a stricat toată plăcerea de a încheia lectura unei povești atât de frumoase. Destul de ciudat având în vedere vremurile pe care le trăim, în care cărțile au cel puțin 5 volume iar ecranizările chiar mai mult de atât.

Pe scurt, o lectură ușoară, o carte numai bună de luat la plajă vara asta.

***

“And yet for that, blood is thicker than water, even if the only thing you've shared with your people have been hardships and miseries.” 

“When you undertake a change like that you have to do it with dreams and hopes, with illusions. To go without them is to merely run away ...” 

― María Dueñas, The Time in Between―

MIKA WALTARI și pasiunea pentru romanul istoric

Am fost de când mă știu îndrăgostită de istorie. Ideea de a cunoaște și a înțelege o civilizație demult uitată mi se părea fascinantă încă de când mi-a ajuns în mână prima carte de acest gen, cu povestioare istorice pentru copii. Cei de vârsta mea sunt sigură că își amintesc o carte mare, cu Mihai Viteazu pe coperta, oare cum se numea? :) Cert este că în acele vremuri mi se părea o carte grozavă și a reusit să-mi insufle o curiozitate nemărginită.

De aceea, mult mai târziu, când l-am descoperit din pură întâmplare pe Mika Waltari, a fost, fără exagerare, dragoste la prima vedere, cu nopti nedormite și fluturi în stomac. Cărțile lui îmbină evenimente istorice autentice cu o intrigă spectaculoasă construită în jurul unui personaj al cărui destin se întrepătrunde cu istoria epocii sale și chiar o influențează. Cărțile lui Mika Waltari sunt scrise cu o pasiunea incredibilă pentru povești, pentru civilizații, pentru istorie. 

Personajele pivot, prin intermediul cărora, ne plimbăm și noi prin timp și asistăm la evenimentele epocii, sunt oameni simpli si onești pe care îi îndrăgești încă de la început pentru inocența lor, oameni cărora destinul le pregătește însă mai mult și devin în timp, în mod inevitabil,victime ale societății deși rămân până la final niște neadaptați. Istoria lumii în care trăiesc este istoria lor personală, în aceeași măsură în care povestea lor este parte din univers, prin urmare fiecare carte a lui Waltari reprezintă o frescă a vieții personajului și a istoriei timpului său deopotrivă. Și cel mai ciudat este că după ce închizi coperta pentru ultima dată rămâi cu o senzație stranie că istoria lui este și istoria ta. 

În fond, fie că vorbim de Etruria, de Egiptul Antic, Imperiul Bizantin, Europa secolului XVI în plin avânt al inchiziției, Bucureștiul lui Caragiale sau România anului 2012, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Am citit până acum ”Egipteanul”, ”Mikael Karvajalka”, ”Amanții din Bizanț” și ”Etruscul” și probabil vor urma și altele pentru că odată ce te prinde flagelul greu mai scapi. Despre cărțile lui Mika Waltari se poate spune fără exagerare că sunt adevărate capodopere și este mare păcat că sunt atât de puțin promovate.

"Tot ce s-a scris în toate timpurile s-a scris fie pentru a linguși zeii, fie pentru a linguși oamenii. După mine, faraonii sunt și ei oameni. Ei sunt asemenea nouă în ură,în frică, în pasiune și în disperare. Chiar dacă îi vei așeza de o mie de ori între zei, tot oameni sunt.Ei au puterea să își liniștească furia și să-și ascundă frica, dar nu și puterea de a se sustrage pasiunilor și decepțiilor." (Egipteanul)

“Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare și omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, chiar dacă se schimbă cuvintele limbii lui” (Egipteanul)

”In fiecare om este un grăunte de nemurire. Dar cea mai mare parte dintre oameni se multumesc doar cu pamântul. Germenele nemuririi zace în ei, nu încolțește și nu rodeste niciodată. De ce să li se ofere nemurirea, când ei nu știu ce fac și nu vor ști ce sa faca cu ea? De ce să li se ofere nemurirea unor oameni care nu simt cât de goală le este ființa, care-și pierd zilele vietii lor de pomana și se plictisesc atunci când sunt singuri? Acesta este omul!” (Etruscul)

"Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes

          Am auzit pentru prima dată de ”Flori pentru Algernon ” in aceasta vară, când am ajuns oarecum întâmplător la piesa de teatru (adaptare după roman) pusă în scenă de studenții de la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa conf.dr. Miklós Bács. Sunt o mare iubitoare de teatru însă era prima dată când vedeam un spectacol înafara spațiului convențional al Teatrului Național Cluj-Napoca deci nu prea știam ce fel de așteptări ar trebui să am mai ales că nu cunoșteam nici povestea. Am început oarecum sceptică încercând să urmăresc, să deslușesc și am ajuns apoi trecând printr-o serie de emoții care de care mai ciudate impuse de personaj, de poveste, de jocul actoricesc, la un sentiment incredibil de revelație.

            Apoi am ținut neapărat să citesc și cartea pentru că rareori mi se întâmplă ca o ”întâlnire” de orice fel ar fi ea să-mi creeze asemenea stări. Și spun cu mâna pe inimă că  Daniel Keyes este un geniu iar ”Flori pentru Algernon” cartea pe care mi-ar fi plăcut să o scriu.

           Tema cărții se referă la o idee mai veche care frământă mințile oamenilor: ce s-ar întâmpla dacă am reuși să sporim în mod artificial inteligența umană permițând astfel întârziaților mintal să aibă acces la cunoaștere și chiar la genialitate. Cât de compatibilă este creșterea bruscă a inteligenței cu înapoierea afectivă, cât de mare este șocul suportat de un om care după o viață petrecută în întuneric vede dintr-o dată, mai mult poate decât și-ar dori? Mintea umană este cu siguranță un subiect prea puțin dezbătut tocmai pentru că este atât de controversat. Însă felul în care Daniel Keyes având studii de specialitate de altfel, reușește să tranforme această idee în povestea lui Algernon șoricel de teste într-un proiect de creștere a inteligenței umane și a lui Charlie Gordon ”moron”-ul devenit geniu peste noapte, este absolut impresionant. Charlie este acel personaj care te schimbă pentru totdeauna, pentru că te face să vezi lumea altfel.Te face să vezi că geniul și prostul nu sunt două concepte diametral opuse ci din contră coexistă în permanență în fiecare dintre noi. Te face să înțelegi că trecutul trebuie asumat, că tenebrele trebuie înfruntate și că pentru a merge mai departe trebuie să ierți.

           ”E ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine” ne spune în mod paradoxal, Charlie cel prost. Viața este atât de simplă încât geniul nu ne este de nici un ajutor pentru a fi fericiți.

De toamnă...

Călătorie
de Ana Blandiana


Umblu prin mine
Ca printr-un oraș străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teama pe străzi
Și-n după-amieze ploioase
Mi-e frig și urât.
Nici o dorință de-a călători,
Când și numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieți
Întrebării
"De ce-am fost adusă aici?"...

Poveste despre dragoste și întuneric

O carte de peste 600 de pagini, cu dialoguri aproape inexistente, cu acțiunea derulându-se haotic, practic fără început sau sfârșit,nu pare deloc atractivă pentru cititorul modern care nu-și mai dorește provocarea adusă de poveștile prea alambicate și prea solicitante.

Amos Oz reușește însă în ”Poveste despre dragoste și întuneric” să ne poarte prin istoria de început a formării statului Israel și în același timp prin istoria propriei familii, dezvăluid încetul cu încetul, în straturi subțiri, dragostea și apoi întunericul din ea. Autorul evocă perioadele prospere ale evreilor în Polonia sau Rusia, perioada neagră a comunismului/nazismului - visul european iar apoi coșmarul dezrădăcinării- perioada de întoarcere acasă și idealurile formării noului stat Israel. Poveste despre dragoste şi întuneric este de fapt autobiografia scriitorului, povestea copilăriei sale, povestea familiei sale și a nemului său, ceea ce o face cu atât mai veridică deși în mod cert este presărată pe alocuri cu ficțiune.

Experiențele dureroase prin care trece societatea și familia, sunt toate văzute prin ochii micului Amos, un copil inteligent și creativ, crescut într-o familie de cărturari realitatea fiind deci trasformată într-o poveste personală. Dramatismul poveștii crește pe măsură ce inocența copilului dispare iar  inocența este în mod cert pierdută ca urmare a tulburărilor istorice și personale deopotrivă. Dragostea aparentă se risipește în nefericire cronică și în imposibilitatea de a înfrunta monotonia zilnică a unei vieți neîmplinite. Copilul crește și tot ce își dorește este să o ia de la capăt, să uite ceea ce nu poate înțelege.

"Mi se parea ca oamenii pot sa vina si sa plece, sa se nasca si sa moara, dar cartile erau vesnice. Cand eram mic, dorinta mea era sa ma fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorati ca furnicile. Nici scriitorii nu ajung greu de omorat. Dar cartile nu: oricat te-ai trudi sa le distrugi, intotdeauna e o sansa sa supravietuiasca un exemplar si sa continue sa se bucure de viata lui de pe raft, in cine stie ce ungher al vreunei librarii."

"Singuratatea, zicea mama, e ca o lovitura de ciocan care sparge sticla, dar intareste otelul."

 

"La Ierusalim oamenii mergeau intotdeauna ca dupa un mort sau ca intarziatii la un concert. Mai intai puneau jos varful pantofului si incercau pamantul. Apoi, dupa ce asezau piciorul, nu se grabeau deloc sa-l miste: asteptasem doua mii de ani ca sa putem pune piciorul in Ierusalim, si nu voiam sa renuntam la asta. Daca ridicam piciorul s-ar fi putut sa vina cineva si sa ne insface fasiuta de tara. Pe de alta parte, dupa ce ai ridicat piciorul, nu te pripi sa-l pui iar jos: cine stie in ce cuib de vipere poti calca. Sute de ani ne-am platit cu sange impetuozitatea, am cazut iar si iar in mainile dusmanilor pentru ca am pus picioarele pe pamant fara sa ne uitam pe unde mergem. Cam asa paseau oamenii la Ierusalim. Dar la Tel Aviv - maiculita! Intreg orasul era o lacusta uriasa. Oamenii saltau, ca si casele, strazile, pietele, briza marii, nisipul, bulevardele, si chiar norii de pe cer."

“Intr-o zi, cand o sa te insori si o sa ai o familie a ta, sper din tot sufletul sa nu ne iei pe mine si pe tatal tau ca exemplu de cum ar trebui sa fie viata conjugala“

Este genul de carte pe care timpul nu o va invalida ci din contră îi va oferi și mai multă valoare.

Lebede negre la superlativ...

În limbajul economic, termenul de ”lebădă neagră” ( Black Swan ) desemnează un eveniment ieșit din comun și foarte puțin probabil, care apare în mod total neașteptat, are un impact foarte mare și pe care putem să-l explicăm în mod plauzibil numai după ce s-a petrecut. O idee interesant de avut în vedere când trăiești într-o țară care încep să cred că are o adevărată crescătorie de ”lebede negre”: vezi spre exemplu ninsorile și inundațiile de fiecare an, care mereu se dovedesc a fi surprinzătoare.Cartea lui Nassim Nicholas Taleb este  deosebită prin prisma faptului că asemeni tizei sale este ieșită din tipare, încercând să sfărâme mii de pagini care ne învață să planificăm și să teoretizăm. Poate că nu toate ideile lui sunt în totalitate corecte, însă cu siguranță ele te fac să-ți pui întrebări.

***

Și pentru că v-am recomandat cartea, nu ar fi corect să nu vă recomand și filmul. Fără nici o legătură cu ceea ce am scris mai sus, ”Black Swan” este după părerea mea cel mai bun film al anului 2010 și poate chiar al ultimilor câțiva ani.Un thriller psihologic absolut fenomenal despre dans, ambiția de a ajunge în vârf și sacrificiile necesare, despre dualitate și luptă interioară. Regie absolut impecabilă, Darren Aronofsky pentru cunoscători, muzică magnifică, trăiri dincolo de realitate, dramatism dus la extreme.Pe mine m-a cucerit! (mulțumesc Ado!)

Pe tocuri și cu mănuși...

Mihaela Nicola este cu siguranță o apariție surprinzătoare în peisajul românesc, una din puținele doamne în adevăratul sens al cuvântului de la care avem multe de învățat.Cele două volume ale sale, ”Pe tocuri” și ”Cu mănuși”, vin în piață ca răspuns la o nevoie de emancipare a femeii și asta nu în modul vulgar și dezordonat de până acum. Din păcate televiziunea, presa în general și chiar publicitatea și PR-ul, lumi în care autoarea excelează, au uitat să mai promoveze valorile adevărate, au uitat să mai educe societatea, să o șlefuiască. În schimb aleargă după senzațional și kitsch pretinzând că asta se cere și refuzând să admită faptul că în mare parte populație ”cere”, ceea ce i se dă.

Mihaela Nicola scrie din proprie experiență, adoptând un stil relaxat și ușor ironic, critică rar și argumentat, nu impune reguli ci te lasă să le înțelegi de unul singur.O autoare care impune respect și o ținută impecabilă și care prin cărțile ei militează pentru revenirea la eleganță și bun simț. O carieristă curajoasă și entuziastă, o femeie rafinată și un om frumos, care ne învață cum să trăim frumos asumându-ne propriile alegeri.

Oricare din cărțile ei poate fi un excelent cadou pentru doamnele și domnișoarele din viața noastră!

Sărbători fericite tuturor!

Apă pentru elefanți - Sara Gruen

Primul rând: „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci si trei. Ori una, ori alta“.

O poveste scrisă pe două planuri, "Apă pentru elefanți" este o carte despre viață și despre circ, privite din perspectiva unui bătrân ce-și trăiește neputincios ultimii ani de viață abandonat într-un azil de bătrâni.

Tânărul de 23 de ani Jacob Jankowski, student în ultimul an la medicină veterinară, își pierde părinții într-un accident stupid de mașină.În anii '30 criza economică este însă atât de grava încat părinții săi ipotecaseră totul pentru a-și susține fiul la facultate.Astfel, dintr-o dată,  Jacob se trezește fără nici un leu in buzunar, fără casă și fără alt mijloc de a se intreține iar  destinul îl poartă spre Cel mai senzațional spectacol de pe pămînt al Fraților Benzini, când sare din mers in trenul vestitului circ.

Sub cupola circului, Jacob va învăța să trăiască din nou, descoperind o lume  spectaculoasă și senzațională, plină de culoare, paiete și aplauze dar în același timp o lume în care animalele valorează mai mult decât oamenii, cu animale maltratate și artiști în mizerie, contrabandă de alcool, violență și prostituție.Pe acest fundal se desfășoară personaje savuroase, eroi dar mai ales anti eroi,clovni triști cu zâmbetul pictat și ciudați care-și afișează defectele fizice pentru a supraviețui, directori de circ care fără scrupule profită de angajați și de necazurile colegilor de breaslă.O lume care însă își plătește datoriile, în final fiecare primind exact ceea ce merită.

Un stil alert și acaparant, suspansul bine dozat, o poveste documentată și fascinantă prin realismul uneori crud pe care îl afișează și fotografii alb-negru ce completează povestea imortalizând măreția și decadența circurilor de altădata.O carte care de la început și până la sfârșit ne trasmite același mesaj:viața nu se termină atâta timp cât respirăm și orice sfârșit e doar un nou început.

Ultimul rând: „Pentru moșneagul ăsta, circul e casa lui"

Middlesex de Jeffrey Eugenides - Elada Americii secolului 20

Obişnuiesc să recomand cărţi care m-au marcat într-un fel sau altul tocmai în speranţa că vor avea acelaşi efect şi asupra celor care îmi citesc bloggul."Middlesex" se încadrează în această categorie şi deşi a trecut ceva timp de când am citit-o, cred că nu e prea târziu să o împărtăşesc.

O carte foarte bine documentată, în care cronica de familie se îmbină cu noţiuni de genetică, cu un portret magnific  al Americii secolului XX şi cu un strop de istorie, "Middlesex" reprezintă opera de maturitate a scriitorului Jeffrey Eugenides, care i-a adus un premiul Pulitzer pentru ficţiune în anul 2003, la doar un an după publicare.

Naratorul şi în acelaşi timp protagonistul romanului, Cal(liope) Stephanides, suferă de o anomalie genetică rară, denumită sindromul deficitului de 5-alfa-reductază, care apare în special în comunităţile izolate ca urmare a mariajelor incestuoase. Cartea urmăreşte în timp şi spaţiu mutaţia genetică, devenind o cronică a emigrării şi asimilării familiei Stephanides în comunitatea de greci a oraşului Detroit, a metamorfozei şi reinventării identităţii din grec în american, din barbat în femeie , din epopee grecească în poveste americană. Dar mai ales, cartea ne vorbeşte despre dreptul fiecaruia de a fi orice îşi doreşte să fie, despre cum să te accepţi aşa cum eşti chiar dacă eşti diferit.

Povestea familiei Stephanides este o călătorie în timp şi asta o face cu atât mai savuroasă.O călătorie ce ne poartă de la un razboi intre greci si turci, prin sforţările unor greci ce stiu sa fabrice matase şi sa depene poveşti, spre adaptarea intr-o America a companiilor Ford, a Prohibiţiei şi a contrabandei cu alcool, a conflictelor rasiale din Detroitul anilor '60 şi a revolutiei sexuale de mai tarziu.Iar autorul ne oferă un secol.Un secol şi trei generaţii de poveşti, de drame, secrete şi istorie.

Mi-a placut felul in care este povestită istoria bunicilor şi a parintilor, felul în care autorul empatizează cu aceştia, felul în care îi face plăcuţi deşi şocul incestului este inevitabil. Mi-a plăcut căldura transmisă prin intermediul poveştii dar şi duritatea tensiunilor din epocă, melancolia ciudată pentru un trecut poate nu mai bun dar cu singuranţă mai uşor de trăit şi ritmul poveştii, când liniştit, când alert, care îmbină frumos tulburările propriei deveniri cu accidentele istoriei.Am apreciat curajul atât la autor cât şi la personajul principal: curajul scriiturii la primul şi cel al acceptării de sine la celălalt şi m-am îndrăgostit iremediabil de o familie care în mod tacit încalcă toate tabuurile lumii în care trăim.Mi-a plăcut felul în care nimic nu se întîmplă fără un motiv şi  fiecare moment, fiecare întâmplare,fiecare loc ascunde o semnificaţie intrinsecă ce determină alte întâmplări şi de asemenea felul în care personajele apar ca oameni compleţi, cu propriile gânduri, temeri şi bucurii, atât de bine zugravite de autor.

"Middlesex", o poveste pe care o descoperi cu fiecare filă şi care ai vrea să nu se mai termine iar Jeffrey Eugenides, un nume de ţinut minte şi pe viitor.Cu siguranţă una din cele mai bune cărţi scrise în ultimii ani.

***

CARTEA ÎNTÎI
Lingura de argint


M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lîngă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializaţi se prea poate să mă fi întîlnit în lucrarea doctorului Peter Luce "Identitatea sexuală la pseudohermafrodiţii cu 5-alfa-reductază", publicată în Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică din 1975. Sau poate mi-aţi văzut poza în capitolul şaisprezece din Genetică şi ereditate, din păcate acum depăşită. Eu sînt cel de la pagina 578, cel care stă dezbrăcat lîngă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.

În certificatul de naştere numele meu este acela de Calliope Helen Stephanides. În cel mai recent carnet de conducere (din Republica Federală Germania), în dreptul numelui meu apare doar Cal. Sînt fost portar de hochei pe iarbă, vechi membru al Fundaţiei pentru Salvarea Lamantinilor, asist rar la liturghia ortodoxă grecească şi, în cea mai mare parte a vieţii mele de adult, am fost angajat al Departamentului de Stat american. Ca Tiresias, am fost mai întîi una, apoi alta. Colegii de clasă m-au batjocorit, doctorii m-au folosit pe post de cobai, specialiştii m-au palpat, iar fundaţia March of Dimes a cercetat cazul meu. O roşcată din Grosse Pointe s-a îndrăgostit de mine fără să ştie ce sînt. (Şi fratele ei mă plăcea.) Un tanc de armată m-a condus o dată într-o bătălie urbană, o piscină m-a transformat în mit, mi-am părăsit corpul ca să intru în altele - şi toate acestea s-au petrecut înainte să împlinesc şaisprezece ani.

Acum însă, la patruzeci şi unu, simt că se apropie o nouă naştere. După decenii de uitare, mă pomenesc gîndindu-mă la unchi şi mătuşi din generaţii îndepărtate, trecuţi în nefiinţă, la bunici de mult răposaţi, la verişori necunoscuţi de gradul al cincilea sau, cum se întîmplă cu o familie consangvinizată ca a mea, la toate acestea în acelaşi timp. Prin urmare, înainte de a fi prea tîrziu, vreau să pun totul pe hîrtie o dată pentru totdeauna: cursa asta demenţială prin timp a unei singure gene. Cîntă, zeiţă, mutaţia regresivă a celui de-al cincilea cromozom al meu! Cîntă-i înflorirea, acum două veacuri şi jumătate, pe versanţii muntelui Olimp, pe cînd caprele behăiau şi pe jos cădeau măslinele. Cîntă-i trecerea prin nouă generaţii, acumularea invizibilă în sîngele poluat al familiei Stephanides. Şi cîntă cum Providenţa, deghizată într-un masacru, a făcut ca gena să se înalţe din nou, cum a zburat ca o sămînţă pînă dincolo de mare, în America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pînă cînd a căzut pe pămînt, împlîntîndu-se în solul fertil al pîntecelui mamei mele, acolo, în Vestul Mijlociu.

Îmi cer scuze dacă devin uşor homeric din cînd în cînd. E tot o chestie genetică.

(...)

Erotism şi poezie cu Anaïs Nin

"Femeile mereu cred că dacă au pantofii mei, rochia mea, coafura mea, machiajul meu, totul va merge la fel de bine. Ele nu se gandesc la doza de vraja necesara. Ele nu stiu ca eu nu sunt frumoasa ci doar par sa fiu asa in unele momente."

"Dispreţuiesc proporţiile, măsurile, tempo-ul lumii obişnuite. Refuz să trăiesc în lumea obişnuită ca o femeie obişnuită. Să mă implic în relaţii obişnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi."

- Anais Nin (Incest/Jurnal 1933) -

Trăind într-un secol XXI în care 'gura lumii' valorează mai mult decât orice, e greu, dacă nu imposibil să alegi să-ţi trăieşti viaţa în interiorul propriilor standarde.În societatea noastră, plină încă de prejudecăţi pe la colţuri, deşi atât de imorală în ansamblul ei,Anaïs Nin rămâne pentru mulţi un tabu.Şi dacă lectura cărţilor ei este astăzi stânjenitoare, e greu de imaginat care era locul acestei femei la inceput de secol XX când a trăit.

Ceea ce îmi place mie în cărţile ei nu e nici pe departe tenta erotică, ci realismul cu care reuşeşte să-şi transcrie pe hârtie emoţiile şi trăirile fără a se teme de prejudecăţi morale.Şi nu pot să nu mă întreb câţi dintre noi am vrea să trăim aşa dar nu avem curajul?

Scriitura ei profund feminina, stilul care nu încearcă deloc să-l imite pe cel masculin, o face unică în literatura universală. Iar valoarea de document pe care o au jurnalele ei, portretizând figuri legendare precum scriitorii Henry Miller, Antonin Artaud, Pablo Neruda, psihanalistii Otto Rank şi Rene Allendy sau revolutionarul  Gonzalo More, le face absolut irezistibile.

Jurnalele ei depăşesc cu mult graniţele literaturii, lectura purtându-te atât de departe şi atât de adânc în trăirile personajelor încât orice gând să acestea ar putea fi altceva decât realitatea autoarei, pare absurd.Scrisul reprezintă pentru Anaïs Nin o evadare, reprezintă echilibrul pentru constrastele din viaţa ei care o sfâşiau, reprezintă o necesară spovedanie în faţa semenilor.În timp a ajus să influenţeze în mod covârşitor mişcarea feministă în lume.

Deşi de la început s-a dezis de orice curent al epocii, e greu să treci cu vederea o femeie care şi-a petrecut întreaga viaţa scriind şi publicând despre viaţa, gândurile şi relaţiile ei, într-o perioadă în care femeile nici măcar nu aveau viaţă personală.

Lectura jurnalelor lui Anaïs nu necesită identificare cu personajul ci doar acceptarea femeii care descoperă in anii '30 lumea artistilor, a avangardei si a psihanalizei .Trebuie să acceptăm că  ea s-a născut  şi format pentru a întruchipa feminitatea şi a o transforma in artă prin scriitura ei.Trebuie să acceptăm toate valenţele personalităţii ei complexe: erotice, nevrotice, intelectuale, emotionale.

Trebuie să acceptăm pentru a putea înţelege stilul ei de viaţă dedicat în întregime creaţiei.

„Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anaïs Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu talent extraordinar. Ea apartine acum întregii lumi."
Henry Miller

"Pânza de paianjen" - Cella Serghi

O carte care îţi place trebuie dată mai departe. Altfel îşi pierde forţa tocmai pentru că nu ai cu cine să împărtăşeşti plăcerea lecturii.

Am citit câteva care m-au marcat în ultima vreme, şi cu siguranţă o să revin asupra lor, dar cea mai dragă sufletului meu rămâne "Pânza de paianjen", despre care, trebuie să recunosc că nu auzisem până nu fost publicată la editura Jurnalului Naţional. Cella Serghi e o scriitoare naturală dar mai ales un om profund şi complex, reuşind să sondeze sufletul feminin într-un mod extrem de original , realist şi captivant în acelaşi timp, reuşind să scrie o carte despre femei dar nu pentru femei. Cartea se citeşte uşor şi te prinde în farmecele sale încă de la primele cuvinte, fiind povestită în acel stil candid şi simplu specific scriitorilor debutanţi, fără ca acest lucru să scadă din valoarea scriiturii.

Personajul principal, o fată, pe numele ei Diana Slavu, îţi acaparează atenţia prin contraste , prin inconsecvenţă şi printr-o feminitate ieşită din comun, în lupta ei de a supravieţui sărăciei şi dezamăgirilor în dragoste. Povestea ne poartă între un Bucureşti interbelic parca prea boem pe alocuri dar şi foarte mizer , prin Mangalia plină de soare şi iubiri ideale şi Balcicul de altădată, spaţiu aproape magic unde lumea buna a Bucureştiului din acele vremuri alegea sa evadeze pe timp de vară. Ritmul alert şi zbuciumat al poveştii, atmosfera de epocă creată, descrierile minunate dar şi manifestarea unui feminism oarecum nefiresc pentru acea perioada fac din această carte una care merită citită şi dată mai departe.

"Ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit."