Timp și schimbare

Sursă foto

E ciudat cum, recitind blogul,  tot ce am scris până acum mi se pare atât de departe, atât de impersonal.Cuvintele altcuiva sunt aşternute parcă pe hartie și le citesc cu plăcere, mă întristează sau mă fac să râd, dar într-un mod cât se poate de ciudat nu le identific ca fiind ale mele.Mă identific cu ele în aceeași măsură în care simt o conexiune cu orice carte care imi ajunge la suflet , până în punctul în care simt uneori că aproape că aș fi putut să o scriu eu însămi.Și totuși știu că nu am făcut-o şi că probabil nu o voi face niciodată ...

It's all better in my head!

Mai demult am scris o povestire care se numea "Oamenii cenuşii" . Am citit-o doar eu şi profa de română şi ei i-a plăcut, deci eu am fost mulţumită. Apoi am început să scriu un roman, dar l-am abandonat în faşă, lucru irelevant dacă te gândeşti că şi acum, după atâţia ani ştiu exact care trebuia să fie desfăşurarea acţiunii şi împărţirea capitolelor.It's all in my head!

Am scris şi câteva poezii, dar a fost prea ciudat cum, cele care mie mi se păreau mai nereuşite au avut cel mai mare succes la 'public' (profa de romană evident) iar preferatele mele au fost îndelung criticate.

Nu am mai scris o vreme.

Astăzi venind spre casa de la muncă, am compus în minte un post aproape 'genial' pentru blog dar odată ajunsă în faţa calculatorului n-am mai reuşit să reproduc nimic.It was all blank!Poate din cauza frigului care mi-a îngheţat memoria până la primăvară, printr-un mecanism pervers de blocare a 'genialităţii' în lume. Sau poate e doar mintea mea întortocheată  care îmi ţine captive ideile pentru a le păstra perfecţiunea. De acum nu mai poate fi contestat faptul că totul e mai roz în mintea mea.

Deci se pare că eu îmi păstrez genialitatea şi voi vă alegeţi cu postul ăsta.

Şi cu piesa zilei normal.Sau mai degraba a lunii aş putea zice, că tot asta ascult de o vreme încoace :)

"Smoky room, city noises 
Traffic lights and a lot of different voices 
A breeze in the trees 
Evening sun... oh yeah it's Saturday 
Sweet summer music very fine 
Too many shiny lips 
Drinking too much wine 
Flying dresses red and blue 
Seem to walk in circles 
Like tigers in high heeled shoes"  (...)

Now playing:Room Eleven - One Of These Days

Wake me up in Paris!

Plutind prin subsolurile întunecate ale oraşului mizer, încerci să păstrezi aparenţele şi o minimă decenţă, dar nici purgatoriul nu mai poate salva această lume. Şi ai da orice ca timpul să fie mai flexibil, să te trezeşti într-o dimineaţă în cearceafuri de mătase şi ridicând somnoroasă capul să vezi pe geam Turnul Eiffel şi apoi zâmbind să o iei de la capăt. Nu mai bei seara în bar ca să-ţi faci curaj să cânţi la karaoke ci bei ca să ierţi şi să uiţi. Te pierzi acum pe alte străzi şi alte poveşti îţi ies în cale şi încerci să pari altcineva, cineva mai fericit.

Dar dacă tot ce-am pierdut, poate fi recuperat într-o clipă de nebunie, atunci îmi arunc pantofii şi grijile într-o dimineaţă şi în timp ce-mi beau cafeaua mă gândesc că nu am mai respirat de mult aerul din locul potrivit, şi-mi lipseşte briza de dimineaţă şi nisipul din pantofi, îmi lipsesc toate acele dimineţi în paturi străine şi oraşul unde străzile nu au nume, zâmbetele largi şi sufletele boeme, noi doi pendulând între trădări şi iubire.

A mai rămas ceva din noi? Se zice că rebelii nu uita niciodată că sufletul lor e liber...

Now listening- Love me if you dare

Pe aici am trecut...

"Time you old gypsy man
Will you not stay,
Put up your caravan
Just for one day?"
by Ralph Hodgson

Locuri pe unde picioarele noastre au călcat vin şi pleacă din viaţa noastră, urme pe care le-am lăsat pe pământ sau în inimile unor muritori asemeni nouă, timp ce uită să privească înapoi, nostalgii ce ne revocă nopţi de vară sau ierni înzăpezite, prieteni dragi care poate uită să ne mai sune, dar din când în când se opresc brusc şi zâmbesc la amintirea noastră.

Un curcubeu în ziua absolvirii pe care toţi îl păstrăm in suflet, o dragoste pierdută, una proaspăt descoperită, aşteptare prelungită şi permanentă pentru ceva ce în mod evident nu mai vine, ţigara de la miezul nopţii şi fum în loc de cuvinte.Gălăgia din sufragerie în vremurile bune când în fiecare seară petrecerea era în toi, râsete pe care le mai auzi şi acum, însă dinafară, privind de la fereastră la tine şi la toţi cei care erau viaţa ta până nu demult. Aproape că vrei să spui "Hai să o mai facem odată!"...nimeni n-o să afle că noi am furat timp să mai respiram odată, să mai râdem, să mai iubim inocent, să mai trăim ceea ce acum doar ne amintim. Dar nimeni nu poate da timpul înapoi, pentru că anii vin doar ca să treacă, pentru că a doua oară nimic nu e mai mult decât o copie proastă a originalului, pentru că acum suntem tot noi dar diferiţi, pentru că în viaţa trebuie să respectăm dorinţa unui drum încăpăţânat de a merge doar înainte.

Tot ce ar trebui să ne dorim e să trăim să vedem sfârşitul şi să ajungem la final cu o inimă frântă şi bucăţi din oamenii pe care îi iubim, fără vârstă şi fără regrete, iubind fiecare eşec şi fiecare succes tocmai pentru că ne-au adus în locul unde suntem...şi unde altundeva am putea să fim?

Now listening: Nickelback-Photograph

Lovin' it!

"Sa dai, sa dai, iata marea fericire a vietii. Sa dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Sa dai rasul, sa dai lacrimile...sa-ti traiesti avanturile, sa-ti traiesti durerea... sa inhati raza de bucurie care fuge, sa-ti arati dintii frumosi in rasul pe care niste ochi umezi ti-l cersesc, si apoi, apoi sa plangi nebuneste, din
toata inima, satula de bucurie! Sa
plangi un timp... si apoi sa razi!"

Era o noapte cu luna plina acum câţiva ani.... cine mai ştie câţi?Importantă e locaţia... o plajă superba undeva peste ocean şi oamenii... câţiva prieteni foarte dragi sufletului meu.O linişte deplina.Pe fundal se auzeau doar valurile oceanului şi bineînţeles râsetele noastre, nisip auriu în care te afundai pana la glezne, o lună plină cum rareori mi-a fost dat să vad, briză usoară, seninătate şi nostalgie pe feţele noastre, un sfarşit aproape perfect daca gândeai obiectiv...dar, cum poate un sfârşit să fie perfect?

O noapte în care mi-am dat seama cât sunt de norocoasă şi mi-am propus să ofer mai mult celor din jur, o noapte în care ceva în mine s-a schimbat.Am devenit mai conştientă de ceea ce reprezint şi încotro imi doresc să o apuc, mai fericită cu ceea ce am şi mai mândră de cei ce-mi sunt prieteni cu adevărat.Am plecat în acea seara spre casă cu o fericire ciudată în suflet, mai liniştită decât am fost vreodată şi mai hotărâtă sa-mi traiesc viaţa asa frumos cum am visat cu ochii deschişi în acea noapte pe acea plajă spre care probabil paşii n-o să mă mai indrepte niciodată...

Roua din iarba din fata casei mele...

Nu-i gelozie, nici control, e doar un sentiment de anxietate ce te macina incet.Nu stii ce vrei, nu stii pe ce cale s-o apuci, nu stii unde ai putea ajunge, nu stii in cat timp si mai ales nu sti cu cine. Se zice ca mereu trebuie sa ai pe cineva alaturi pe parcursul vietii, cineva care sa-ti ofere acel ceva care eu sincer inca nu stiu in ce consta :)

Iti amintesti de tot ce-a fost pana acum, de nepasare, de libertate, de incotro ai mers si unde ai ajuns, de faptul ca ti-ai fi dorit sa traiesti vesnic in ritmul acela ametitor fara nici un scop si fara nici o directie.Si totusi acum trebuie sa alegi, intre un el si alt el, intre tine si ei, intrei ei si o ea care sti ca e dispusa sa fiti mereu doua pasari fara cuib ... intre aici si acolo, sau poate intre aici, acolo si o a treia varianta complet noua si necunoscuta ceea ce suna si mai bine pentru tine.

Ce caut e poate aici aproape acolo departe sau poate e aici langa mine si totusi cum sti ce cauti??Era un citat care spunea :"Am urcat munti la care nu le-am vazut varfurile, am strabatut deserturi fierbinti si oceane fara sfarsit insa din pacate nu am vazut roua din iarba din fata casei mele."...asta e cam ceea ce ma framanta...daca privesc prea departe si nu mai vad in fata ochilor mei?daca ceea ce caut e aici?offf ce complicat!!!Parca mi-as dori pace mondiala:)

23 mai 2007

E una din zilele alea cand totul merge pe dos cand ai vrea sa fugi si numai comoditatea te mai tine locului si gandul ca daca ai vrea sa fugi ar trebui sa cobori sapte etaje pe scari…pentru ca in zile ca astea liftul e inevitabil stricat.Net-ul a cazut si el…de nervi probabil si uzura morala, deci bloggul fiind inaccesibil te descarci pe o pagina Word si astepti sa-ti spuna cineva “trezeste-te a fost doar un cosmar”. E o zi aparent obisnuita care se va termina in exact 53 de minute…spre usurarea celor ce au trait prea multe depresii pentru o singura zi.A fost o zi ca oricare alta careia dimineata i-a dat sansa de a creste, de a deveni o zi buna, mai putin buna sau una dezastroasa.O zi cand te jeneaza papucii, cand spui un mic neadevar din pura consideratie pentru cei dragi si afla toata planeta, o zi ploioasa desi ti-ai fi dorit-o cu mult soare, o zi cand toata lumea din jurul tau se distreaza, o zi care pentru ei toti e perfecta si nu poti intelege de ce? cand nu-ti poti aduna gandurile si nici sentimentele, cand ai nevoie de el, si el nu are nevoie de tine…sau poate pur si simplu i s-a stricat masina :) , o zi cand abandonezi optimismul lui Kotler si il citesti pe Kundera tocmai pentru ca te intristeaza si mai mult, cand scanezi poze vechi si amintiri, cand te pregatesti sufleteste ca incepand de a doua zi sa refaci proiectul de pozitionare pentru ca se pare ca din cerinta profei tu trebuia sa intelegi altceva, cand ti-ai dori sa nu mai ai responsabilitati si nici datorii, sa ai aer conditionat si sa te inteleaga si pe tine cineva, sau cel putin sa te asculte.O zi cand iti privesti prietenii si esti constient ca peste ceva timp multi dintre ei iti vor fi doar cunostinte, cand esti parca mai constient de ceea ce te inconjoara decat ai fost vreodata dar aceasta constienta te face dur, rece si trist, cand primesti o palma peste fund stand in statia de autobuz de la un tipic “macho –man” si tot el si-o baga si si-o scoate cand din pur reflex de autoaparare si indignare reactionezi cu un picior si cu expresivitatea cuvantului”dobitoc”, cand iti dai seama ca te-ai schimbat si incerci cu ultimele resurse sa te opui acestei schimbari, cand durerea sufleteasca devine atat de fizica incat te sperie, cand simti ca nu mai ai timp, ca nu mai ai aripi…O zi deci la fel ca multe altele, nici cea mai buna dar nici cea mai trista din cate ai avut si din cate vei mai avea….

Si atunci mai incerci odata net-ul dar bineinteles ca tot nu merge pentru ca mai sunt inca 20 de minute din aceasta zi nenorocita si te duci la culcare pentru ca simti ca a fost prea mult pentru o singura zi si pentru un singur om…

What book are you?

You're Anne of Green Gables!

by L.M. Montgomery

Bright, chipper, vivid, but with the emotional fortitude of cottage
cheese, you make quite an impression on everyone you meet. You're impulsive, rash,
honest, and probably don't have a great relationship with your parents. People hurt
your feelings constantly, but your brazen honestly doesn't exactly treat others with
kid gloves. Ultimately, though, you win the hearts and minds of everyone that matters.
You spell your name with an E and you want everyone to know about it.


Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Intre sfarsit si inceput...

Si-a mai trecut o zi de duminica , si am din nou liber la ganduri...mai mult sau mai putin curate, la zambete strengare ca mi-am pacalit spiritul de aventurier si-am invatat toata ziua pentru examenul de maine, la un mic complot sa o scot in seara asta pe A. la o cafea si la o barfa mica intr-un loc secret pe care amandoua il iubim, si apoi la o ora sau doua de lectura de placere, care sa ma scoata din atmosfera asta de sesiune...Pe scurt sunt libera pentru cateva ore incepand din clipa asta si liberatea imi da aripi mai tare ca orice energizant :)

Gandurile unui hoinar

Din nou cu gandul departe, la verile trecute, la vara viitoare, la aventuri, la prieteni, la cat de mult iubesc sa traiesc,si cat de departe m-a purtat si ma va mai purta trenul vietii.Ce ma duce mai departe? Ce ma face sa cred ca trebuie sa supravietuiesc??Acel ceva, cred ca a fost mereu mandria, ambitia, dorinta de a fii cu un pas inainte, de a vedea lumea de a povesti despre locuri exotice de pe harta, despre care altii au auzit doar la TV.Orice loc unde putini au fost va fi mereu destinatia mea finala...poate din egoism sau din spirit nebun de aventura dar nu ma simt inca pregatita sa ma predau unei vieti tihnite.Voi spulbera astfel peste un an jumate visul unor rude sau chiar prieteni de a veni la nunta mea...America, New-Yorkul, vara ce am petrecut-o acolo, munca grea dar cu atatea satisfactii, contactul cu atatia oameni diferiti, culturi diferite m-au facut si mai mult sa simt ca asta e solutia pentru mine...nu definitiva, dar cel putin pana voi simti altceva.
Si intrebarea revine...Ce ma motiveaza? Ce-mi da aripi sa zbor?Raspunsul e mereu acelasi...eu, forta mea interioara, dorinta de a insemna ceva, de a lasa ceva in urma, de a vedea cu ochii mei, de a simti pe pielea mea,de a gusta din plin munca, aventura , oamenii.Nu stiu exact incotro ma indrept, si nu voi stii niciodata, poate un vas de croaziera, poate din nou America,poate un hotel undeva in Europa, poate Africa sau America de Sud, totul ma atrage si as accepta orice provocare.Deocamdata mai am o vara in SUA , un an de scoala apoi si in sfarsit libertate...O senzatie pe care rar avem ocazia sa o simtim...In rest nu ma plang atata timp cat o sa pot sa visez, sa-mi fac planuri,sa plec fara sa dau socoteala nimanui,ma voi simti mereu libera...doar eu si natura...si deocamdata doar de atat am nevoie pentru a supravietui...Un zambet pe buze, o vorba buna, o poveste voi avea mereu pentru mine, pentru cei din jurul meu, pentru tine...In rest e doar marea, si vantul prin parul meu,linistea si aglomeratia din gari,porturi si aeropoarte,dorinta de a reveni mereu acasa si in scurt timp aceea de a pleca,senzatia de libertate, de nebunie,de zbor, iubiri pierdute, si prietenii pe viata, povesti fantastice poate, pentru unii dar viata pentru mine...

O noua zi

Tot ce nu te omoara te face mai puternic...asa spun unii...si poate ca au dreptate, doar ca e greu sa pastrezi asta in mintea ta si in acelasi timp sa te concentrezi la supravietuire.Si totusi dorinta de a face lucruri mari ma duce mereu mai departe, spre noi si necunoscute orizonturi.Mereu aceiasi lupta inutila cu timpul care trece in van, cu inutilitatea unui sistem corupt, aceeasi zbatere pentru un paradis, pe care poate nu-l vom vedea niciodata, pentru ca drumul e plin de ispite si e mult prea greu sa nu te abati, sa nu gresesti, sa fii mereu pur si lipsit de pacat.Zilele astea am facut un test tampit cum sunt atatea pe internet...se pare ca , conform testului 40% din sansele mele de a merge in iad se datoreaza mandriei, 20% trandaviei , 20% invidiei si inca 20% lacomiei.Nu-i rau avand in vedere ca nu sufar nici de pofta de mancare exagerata, nici de manie si nici de preacurvie (cum ar spune sfanta noastra biserica, si mai putin sfantul preot).Per ansamblu am 17% sanse de a ajunge in iad...deci ma mai pot salva.Scenariu posibil...voi ajunge faimoasa(Doamne ajuta!!!) si voi fi ucisa de un obsedat.Asta-i viata nu le poti avea pe toate....As mai putea scadea putin poate din manie, putin mai mult din trandavie , si chiar si lacomia se poate rezolva, da sa scap de alea 40% care vin din mandrie va fi foarte greu...aproape imposibil de fapt...Da macar o sa ma prezint la Judecata de Apoi cu mandria de a-mi putea asuma tot ce-am facut in viata asta.No regrets, e motto-ul meu si incerc pe cat se poate sa fac lucruri pe care sa nu le regret, iar cand mai calc stramb...o iau ca o lectie .

Contra Timpului

Totul trece atat de repede, am atatea lucruri de facut, proiecte peste proiecte, 2 facultati de frecventat, prieteni pe care nu i-am vazut de secole, si cu toate asta eu parca nu reusesc sa mai accelerez ritmul deloc.Nu fac nimic din ceea ce trebuie, doar ceea ce vreau, nu ma stresez ca timpul trece si deadline-urile sunt aproape, parca totul e mai mult sau mai putin "under control" chiar daca stiu foarte bine ca nu e nici pe departe asa.Oamenii din jur urmeaza ritmul trepidant al orasului, totul se misca, totul alearga...eu parca n-as avea nici o problema si poate nici nu am...

I'm living my american dream...

Am ajuns acasa intr-o seara racoroasa de toamna.Nu ploua dar cerul parca abia se abtinea.Trist sau nu,se sfarsise visul si incepea din nou realitatea...nu cruda, nu dura, nici macar trista...poate doar cu altfel de zile, altfel de nopti:)cu altfel de strazi, altfel de oameni, cu zambetul mai timid si cu o tona de alte vise.In rest cu prietenii adevarati aproape si cu ganduri mai clare despre prezent si viitor, despre viata si asteptari.In seara aceea am impachetat totul frumos in hartie colorata cu fundita festiva si volanase din hartie creponata si l-am pus deoparte...sunt fata strangatoare ce mai!!!