Ce que le jour doit à la nuit - O epopee a toleranței într-o lume dezbinată

Ce que le jour doit à la nuit este pe de o parte povestea de viață a lui Younes/Jonas, care începe într-o colibă din Algeria, ne poartă prin mahalaua orașului Oran și mai apoi prin adolescența personajului, petrecută pe plajele însoritului Rio Salado, pentru a se încheia după 70 de ani pe un aeroport din Franța. Pe fundal însă, ca și cum ai ascunde un elefant după trupul firav al unui șoricel, se desfășoară povestea brutalului război purtat pentru eliberarea Algeriei de sub ocupație franceză, povestea umilirii algerienilor în propria lor țară dar și povestea francezilor pentru care Algeria reprezenta ”acasă”. 

O poveste de dragostea neîmplinită a unui om rătăcit între două vieți și două identități (sărac vs. bogat, musulman vs. creștin, algerian vs. francez), maschează  deci adevărata poveste care este cea a pământului numit Algeria, o țară săracă și bogată în același timp, o țară iubită de toți dar condamnată la violență, un popor subjugat și niște cuceritori înrădăcinați, o țară sfâșiată între tradițiile orientale și civilizația occidentală.
Frumusețea ambelor povești stă în echidistanța vocii narative, care vine atât din distanțarea fizică față de evenimente cât și din faptul că personajul principal aparține într-o anumită măsură ambelor lumi. Din această cauză, în final, vina nu aparține nimănui iar judecățile sunt de prisos când fiecare pare a avea dreptatea sa. Povestea este una a maturității de care ai nevoie pentru a trece demn printr-o lume intolerantă și rasistă dar atât de spectaculoasă în diversitatea ei.
Autorul, Yasmina Khadra, deși este algerian și ar putea foarte ușor să devină părtinitor, reușește în mod admirabil să fie înțelegător și respectuos față de cele două culturi care se ”ciocnesc” în povestea sa, fiind un adevărat militant pentru toleranță. Începând cu titlul cărții ”Ceea ce ziua datorează nopții” și până la ultima frază Khadra mi-a câștigat admirația prin capacitatea sa de a fi om și nu neapărat algerian și prin veșnica sa stăruință de a justifica acțiunile uneori de neînțeles ale oamenilor, prin prisma circumstanțelor pe care de cele mai multe ori avem tendința de a le ignora, mai ales când vine vorba de cei care ”nu sunt ca noi”. 


Pentru cei care preferă filmul, există deja și o variantă ecranizată a poveștii care chiar merită timpul vostru - detalii pe IMDb.

***

“Life is a train that stops at no stations you either jump aboard or stand on the platform and watch as it passes.”― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

“What to keep of all these reels of film, what to throw away? If we could only take 1 memory on our journey, what would we choose? At the expense of what or whom? And most importantly, how to choose among all these shadows, all these spectres, all these titans? Who are we, when all is said and done? Are we the people we once were or the people we wish we had been? Are we the pain we caused others or the pain we suffered at the hands of others? The encounters we missed or those fortuitous meetings that changed the course of our destiny? Our time behind the scenes that saved us form our vanity or the moment in the limelight that warmed us? We are all of these things, we are the whole life that we have lived, its highs and lows, its fortunes and its hardships, we are the sum of the ghosts that haunt us... we are a host of characters in one, so convincing in every role we played that it is impossible for us to tell who we really were, who we have become, who we will be.” ― Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit

***Time

Ca avanpost al societății de consum, civilizația americană a fost prima societate contemporană care a cunoscut distrugerea pe care o provoacă abundența. Se spune că problema majoră a societății contemporane dezvoltate este că nu a găsit încă un substitut la rolul ”formativ” pe care l-a avut, secole de-a rândul, sărăcia. 

        Antreprenoriatul este acel stil de viață care se naște de cele mai multe ori, odată cu ambiția și creativitatea, din nevoie. A fi antreprenor înseamnă să vrei să schimbi ceva, fie că e vorba de viața ta sau a celor din jur, să vezi că este loc de mai bine, să crezi că se poate, uneori chiar să simți că nu ai de ales. Cu toate astea orice proces de construcție, de civilizare și  chiar existența umană în general, par a fi victimele ciclicității naturii...orice s-a născut trebuie să moară, orice s-a ridicat trebuie să cadă, orice a început trebuie să se sfârșească. Uneori vrem să schimbăm lumea, iar alteori vrem doar să ne schimbăm mobila din bucătărie.

                                                         ***

“The Wheel of Time turns, and Ages come and pass, leaving memories that become legend. Legend fades to myth, and even myth is long forgotten when the Age that gave it birth comes again. In one Age, called the Third Age by some, an Age yet to come, an Age long past, a wind rose above the great mountainous island of Tremalking. The wind was not the beginning. There are neither beginnings nor endings to the Wheel of Time. But it was a beginning.” ― Robert Jordan - The Wheel of Time―

(...)

E aproape imposibil ca renunțarea la propria persoană să fie vreodată soluția ideală. În lumea reală sacrificiile devin inutile prin prisma faptului că nimeni nu le mai înțelege, nimeni nu le mai respectă, de fapt nimeni nu mai respectă nimic...

E o naivitate să crezi că cineva mai are nevoie pe termen lung de tine, e absurd să te consideri indispensabil, superior oricărei vechituri care mai devreme sau mai târziu va sfârși la coșul de gunoi. Dacă lucrurile astea te întristează, alungă sentimentul...gândește-te doar că singurul centru în care te poți afla e cel al lumii tale. Deschide doar ochii și vei vedea cum conștiința e mai puternică decât orice fel de substanță halucinogenă.

***

Jeffrey Eugenides (The Marriage Plot) o permanentă revelație pentru mine

"-Who are you, anyway?

-Just someone who knows, from personal experience, how attractive it can be to think you can save somebody else by loving them." 

Lectia vietii

Creșterea și schimbarea sunt dureroase. Oricât ne-am dori ca lucrurile să rămână așa cum sunt,  etern strălucitoare sau poate doar familiare în nimicnicia lor, va sosi într-o zi și acea clipă când o furtună sau doar un vânt ușor de primăvară va răscoli totul în noi. 

Da, va fi un proces dificil, nu pentru că ar fi greu să te schimbi ci pentru că nu e deloc comod. Te vei simți doborât uneori în tot acest vârtej nebun al vieții și îți vei ține respirația atunci pentru câteva clipe în speranța că nemairespirând nu vei mai trăi și vei deveni mai mic și mai mic până la un moment dat când poate că vei dispărea ca orice altă ființă vie care, în final, se reîntoarce în seva pământului. Dar pentru tine, finalul nu este încă aici, prin urmare nu ai decât să te aduni, să te ridici, să vezi încotro te-a suflat vântul și ce-ar fi de făcut pe acolo.

Acesta e poate cel mai minunat lucru în a fi viu: oricât am învăța, oricât am crește și ne-am schimba, niciodată nu terminăm cu adevărat. 

Nina Simone - Feeling good

"Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes

          Am auzit pentru prima dată de ”Flori pentru Algernon ” in aceasta vară, când am ajuns oarecum întâmplător la piesa de teatru (adaptare după roman) pusă în scenă de studenții de la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, clasa conf.dr. Miklós Bács. Sunt o mare iubitoare de teatru însă era prima dată când vedeam un spectacol înafara spațiului convențional al Teatrului Național Cluj-Napoca deci nu prea știam ce fel de așteptări ar trebui să am mai ales că nu cunoșteam nici povestea. Am început oarecum sceptică încercând să urmăresc, să deslușesc și am ajuns apoi trecând printr-o serie de emoții care de care mai ciudate impuse de personaj, de poveste, de jocul actoricesc, la un sentiment incredibil de revelație.

            Apoi am ținut neapărat să citesc și cartea pentru că rareori mi se întâmplă ca o ”întâlnire” de orice fel ar fi ea să-mi creeze asemenea stări. Și spun cu mâna pe inimă că  Daniel Keyes este un geniu iar ”Flori pentru Algernon” cartea pe care mi-ar fi plăcut să o scriu.

           Tema cărții se referă la o idee mai veche care frământă mințile oamenilor: ce s-ar întâmpla dacă am reuși să sporim în mod artificial inteligența umană permițând astfel întârziaților mintal să aibă acces la cunoaștere și chiar la genialitate. Cât de compatibilă este creșterea bruscă a inteligenței cu înapoierea afectivă, cât de mare este șocul suportat de un om care după o viață petrecută în întuneric vede dintr-o dată, mai mult poate decât și-ar dori? Mintea umană este cu siguranță un subiect prea puțin dezbătut tocmai pentru că este atât de controversat. Însă felul în care Daniel Keyes având studii de specialitate de altfel, reușește să tranforme această idee în povestea lui Algernon șoricel de teste într-un proiect de creștere a inteligenței umane și a lui Charlie Gordon ”moron”-ul devenit geniu peste noapte, este absolut impresionant. Charlie este acel personaj care te schimbă pentru totdeauna, pentru că te face să vezi lumea altfel.Te face să vezi că geniul și prostul nu sunt două concepte diametral opuse ci din contră coexistă în permanență în fiecare dintre noi. Te face să înțelegi că trecutul trebuie asumat, că tenebrele trebuie înfruntate și că pentru a merge mai departe trebuie să ierți.

           ”E ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine” ne spune în mod paradoxal, Charlie cel prost. Viața este atât de simplă încât geniul nu ne este de nici un ajutor pentru a fi fericiți.

~Thought~

Cu siguranță doctrinele, fie ele politice, religioase sau economice nu pot fi exonerate de orice vină care rezultă din aplicarea lor. Este greșit însă să trăim cu convingerea faptului că orice formă de comunism de exemplu, aplicată undeva în lume, ar duce la același genocid care a pătat pentru totdeauna acest tip de organizare socială. Ceea ce este cert deci este faptul că mai puternică decât orice ideologie este interpretarea doctrinară, autoritară și disprețuitoare, a autocraților. Pericolul stă deci în oameni și nu neapărat în doctrine.

Consum...

         

       Se pare că nu poți să pornești televizorul zilele astea, fără să dai peste vreo reprezentare penibilă a genului feminin. Tocmai când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât invenția telenovelelor autohtone, a apărut valul iubitelor nu știu cui devenite ”vedete” peste noapte, show-uri de ”reality TV” cu femei care de care mai crizate și mai nou ”asistentele sexy” care nu prea înțeleg pentru ce sunt plătite, dacă nu să facă toate femeile din țara asta să pară niște gâște prostuțe cu iz de mahala. Și ne mirăm că toate adolescentele se vor păpuși barbi și visează la operații estetice de cum ies din scutece.

         Atâta luptă pentru ”emancipare”, pentru dreptul  de a vorbi și de a munci și ajungem acum într-un futurist secol 21, la un ideal feminin plastifiat care și-a pierdut glasul și dorința de afirmare, preferând în schimb zâmbetul fals de porțelan și mișcările languroase pe la diferite show-uri de televiziune. Ieșind pe stradă forța televiziunii este evidentă: s-a ales praful de moștenirea generațiilor de feministe dar în același timp și de femeia care până nu demult își creștea copiii cu atâta dragoste și devotament. 

          Și cu toate astea, acum când televiziunea pare imposibil de oprit și generații întregi de fetițe cresc visând să ajungă păpuși de porțelan, eu cred încă în forța femeii inteligente de a-și păstra echilibrul și seninătatea în detrimentul acestor șabloane hidoase pe care societatea ni le impune.

Trecut, prezent și viitor...

Vorbim despre revoluţie ca nişte experţi, doar prin prisma faptului că poate părinţii sau bunicii noştrii au trăit-o. Sau poate au stat şi ei pitiţi de frica regimului, ieşind doar la sfârşit pentru a flutura steagul şi a-şi ridica certificatul de revoluţionar cuvenit fiecărui "erou".
Trecutul ne "bântuie" deşi suzeta , găletuşa şi mersul la grădi dimineaţa, sunt singurele noastre amintiri din acei ani. Suntem noi tineri, dar suntem o generaţie "traumatizată" ce să-i faci!?Avem nevoie de recuperare înainte să ne aruncăm în vântul schimbării.Şi uite aşa au trecut 20 de ani....

Nu mai avem entuziasm, nu avem lideri sau pasiune.De fapt nu ştiu dacă am avut vreodată mai mult decât scântei izbucnite din frustrări şi disperare.

Ridicăm imperii pentru ca apoi să le dărâmăm zidurile,
Creăm lideri pentru a-i vedea câzând...

Așteptând să fim liberi...

Am devenit cu toții mult mai temperamentali în ultima vreme, mai agitați, mai încruntați. Da știu, e din cauza crizei!Totul e din cauza crizei, biata de ea duce în spate toate neputințele noastre.

Ce bine era daca ne nășteam și noi în puful societății aristocrate occidentale, într-o țară ”gata civilizată”!Ce bine ar fi dacă ni s-ar oferi oportunități, dacă ni s-ar crea șanse și ni s-ar împlini vise, dacă ni s-ar da totul pe tavă și ni s-ar da mancare cu lingurița! Mentalitate de veșnici plângăreți, care așteaptă să câștige la Loto, ca să poată legumiza tot restul vieții într-o stare de autosuficiență.

Nu știu care e rostul nostru pe acest pământ dacă nu să ne trăim viața, cu decizii bune sau rele și fapte pe măsură. De ce să nu vrei probleme și provocări, de ce să nu vrei să simți totul pe pielea ta, de la un strop de rouă dimineața , până la moarte și iubire, de la grămezi de bani până la datorii imense.Felul în care trăim fiecare experință ne definește pe noi ca oameni, ne face unici, ne face mici și insignifianți sau ne face una cu lumea în care trăim.

Experiența vine odată cu asumarea, care ne ajută să trecem peste ură și frustrări, ne cizelează comportamentul și ideile.Toți începem prin a fi rebeli dar în timp doar unii devenim înțelepți. Ce se întâmplă cu restul?Renunță, se complac, urăsc tot ce mișcă începând cu sistemul și terminând cu ei înșiși, mor pe dinăuntru, nu înțeleg, nu învață să ierte, nu simt, nu mai trăiesc.

Oamenii care au trăit și trăiesc frumos indiferent de secol sau loc, au privirea senină și zâmbetul cald, au încredere și au voință, au tăria de a lupta nu doar pentru a câștiga ci și pentru a pierde.Ei sunt speranța care întotdeuna va trăi.

La feminin...

Sursă foto

Vorbim acum despre echilibrul tău .Despre ce înseamnă să-şi descoperi feminitatea şi să o păstrezi în timp. Să-ţi acorzi timpul necesar şi nu să fi frumoasă ci doar să pari a fi în acest fel. Să nu mai conteze coafura, rochia sau pantofii, să contezi doar tu chiar şi atunci când eşti desculţă şi cu părul zburlit prin bucătărie.Şi mai ales atunci!  Tot ce atingi cu mainile tale firave si pielea fină, să se transforme iremediabil în magie.Tot ce te doare să se transforme într-o mică cicatrice insignifiantă în inima ta, tot ce contează să fie tocmai imperfecţiunea ta....

do you miss me my darling as I miss you ???

Timp și schimbare

Sursă foto

E ciudat cum, recitind blogul,  tot ce am scris până acum mi se pare atât de departe, atât de impersonal.Cuvintele altcuiva sunt aşternute parcă pe hartie și le citesc cu plăcere, mă întristează sau mă fac să râd, dar într-un mod cât se poate de ciudat nu le identific ca fiind ale mele.Mă identific cu ele în aceeași măsură în care simt o conexiune cu orice carte care imi ajunge la suflet , până în punctul în care simt uneori că aproape că aș fi putut să o scriu eu însămi.Și totuși știu că nu am făcut-o şi că probabil nu o voi face niciodată ...

Erotism şi poezie cu Anaïs Nin

"Femeile mereu cred că dacă au pantofii mei, rochia mea, coafura mea, machiajul meu, totul va merge la fel de bine. Ele nu se gandesc la doza de vraja necesara. Ele nu stiu ca eu nu sunt frumoasa ci doar par sa fiu asa in unele momente."

"Dispreţuiesc proporţiile, măsurile, tempo-ul lumii obişnuite. Refuz să trăiesc în lumea obişnuită ca o femeie obişnuită. Să mă implic în relaţii obişnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi."

- Anais Nin (Incest/Jurnal 1933) -

Trăind într-un secol XXI în care 'gura lumii' valorează mai mult decât orice, e greu, dacă nu imposibil să alegi să-ţi trăieşti viaţa în interiorul propriilor standarde.În societatea noastră, plină încă de prejudecăţi pe la colţuri, deşi atât de imorală în ansamblul ei,Anaïs Nin rămâne pentru mulţi un tabu.Şi dacă lectura cărţilor ei este astăzi stânjenitoare, e greu de imaginat care era locul acestei femei la inceput de secol XX când a trăit.

Ceea ce îmi place mie în cărţile ei nu e nici pe departe tenta erotică, ci realismul cu care reuşeşte să-şi transcrie pe hârtie emoţiile şi trăirile fără a se teme de prejudecăţi morale.Şi nu pot să nu mă întreb câţi dintre noi am vrea să trăim aşa dar nu avem curajul?

Scriitura ei profund feminina, stilul care nu încearcă deloc să-l imite pe cel masculin, o face unică în literatura universală. Iar valoarea de document pe care o au jurnalele ei, portretizând figuri legendare precum scriitorii Henry Miller, Antonin Artaud, Pablo Neruda, psihanalistii Otto Rank şi Rene Allendy sau revolutionarul  Gonzalo More, le face absolut irezistibile.

Jurnalele ei depăşesc cu mult graniţele literaturii, lectura purtându-te atât de departe şi atât de adânc în trăirile personajelor încât orice gând să acestea ar putea fi altceva decât realitatea autoarei, pare absurd.Scrisul reprezintă pentru Anaïs Nin o evadare, reprezintă echilibrul pentru constrastele din viaţa ei care o sfâşiau, reprezintă o necesară spovedanie în faţa semenilor.În timp a ajus să influenţeze în mod covârşitor mişcarea feministă în lume.

Deşi de la început s-a dezis de orice curent al epocii, e greu să treci cu vederea o femeie care şi-a petrecut întreaga viaţa scriind şi publicând despre viaţa, gândurile şi relaţiile ei, într-o perioadă în care femeile nici măcar nu aveau viaţă personală.

Lectura jurnalelor lui Anaïs nu necesită identificare cu personajul ci doar acceptarea femeii care descoperă in anii '30 lumea artistilor, a avangardei si a psihanalizei .Trebuie să acceptăm că  ea s-a născut  şi format pentru a întruchipa feminitatea şi a o transforma in artă prin scriitura ei.Trebuie să acceptăm toate valenţele personalităţii ei complexe: erotice, nevrotice, intelectuale, emotionale.

Trebuie să acceptăm pentru a putea înţelege stilul ei de viaţă dedicat în întregime creaţiei.

„Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anaïs Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu talent extraordinar. Ea apartine acum întregii lumi."
Henry Miller

Passion for breathing...

Niciodată nu vei învăţa îndeajuns despre tine.Vei suferi atât de mult şi cu toate astea, niciodată urmele nu vor fi destul de adânci, încât să nu o poţi lua de la capăt.Niciodată nu vei păcătui destul de mult încât să nu mai poţi fi iertat.Niciodată nu te vei scufunda atât de mult încât să nu mai poţi fi salvat.Niciodată iubirea nu te va otrăvi îndeajuns încât să renunţi...

Iar uneori, pur şi simplu, nu va mai fi nimic de zis.Şi vei simţi disperare şi durere, poate vei plânge, poate, împietrit fiind doar vei suspina.Şi vei fugi şi poate privind în urmă nimeni nu te va urma sau va renunţa prea devreme pentru a conta.Dar apoi te vei însenina, vei învăţa din nou să mergi, să uiţi, să iubeşti, şi să urăşti, vei progresa, vei regresa, vei deveni exact ce trebuie să fii.


Now Listening:Judy Garland-Somewhere over the rainbow

Revolution baby!

photo and text by Pete Revonkorpi aka pesare

"- No more oppression! the ant screamed. - No more forced labour! No more bug sprays and flytraps!
- Excuse me, the ladybug interrupted. - How long will this revolution take? I have to be home making soup for my children...
- And I'll become a butterfly soon, said the caterpillar. - And this kind of rioting is hardly appropriate behaviour for something as beautiful as a butterfly."

***

Dacă nu ar ilustra o realitate atât de crudă aproape aş râde şi eu.Doar că e greu să râzi atunci când te recunoaşteţi. Eu mă văd pe mine şi pe alţi doi trei cunoscuţi adunaţi în jurul nebunului ce vrea revoluţie, recunoscând că e necesară dar resemnându-mă cu ideea că nu am timp de aşa ceva.

Poate mâine... azi am avut o zi grea la muncă, azi plâng copii de foame, mă doare capul şi sunt extenuată, a dat vecinul de la parter cu târnăcopul toată ziua, mâine trebuie să fiu fresh dimineaţă. Pur şi simplu azi nu e ziua potrivită.Poate mâine!Mereu acelaşi mâine.


Imaginea si reprezentarea în scris a dialogului dintre personaje sunt opera unui om pe care eu îl urmăresc de multă vreme pe deviantART, pesare fiind userul lui de pe acest site de fotografie şi creaţie în general.

Imaginile create de el cu atâta fineţe îmi amintesc de basmele copilăriei, îmi redau acea inocenţă, acel avânt pe care le aveam copil fiind.Textele lui, atât de simple dar atât de adânci în semnificaţii, mai pot fi comparate poate doar cu povestea lui Antoine de Saint-Exupéry, "Micul Prinţ" şi cred că o astfel de comparaţie ar convinge aproape orice pasionat de lectura.

Dacă nu ne revoltăm, cel puţin să mai dăm atenţie şi celor care cu adevărat au ceva de spus.



Thank you pesare for giving me the permission to publish your image and text here! :)

Educaţie precară sau teribilism de şmecher

Într-un autobuz doi baieţi tineri discută pe mult dezbatuta temă a crizei şi lipsa locurilor de muncă pe piaţă, unul dintre ei fiind se pare în căutarea unui job. Celuilalt îi sună telefonul.În mijlocul discuţiei telefonice acesta se adresează "şomerului" :

"Fratele meu caută un şofer de tir pentru firma lui! Nu te interesează?"
"Cât plăteşte?"
" 1400 pe lună şi e lejer sunt doar drumuri până Braşov şi înapoi"
"Prea puţin!!"

***după o scurtă pauză***

"Da' spune-i că se bagă tata!"

Greu să mai comentezi ceva.Aşa i-ai crescut, aşa îi ai!

***

După câteva minute acelaşi "personaj" îşi afişează telefonul de ultimă generaţie pentru a o suna pe iubita lui.La telefon răspunde mama acesteia cu care, din diverse motive, comunica mai greu.După ce iubita ajunge la telefon...replică :

"Tu! mă-ta asta e surdă sau ce-are?"

wow I give up!

Muzică? Nu ştiu, ascultaţi şi voi ceva Paraziţii sau piesa aia în care ziceau unii ( nu-mi amintesc care) " Noi suntem baieţii de care ţi-a zis mama ta să te fereşti!"...sau ceva de genul.


Şi când te gândeşti că ăştia sunt copiii cuiva!

Modern World reflections

Intoxicaţi de ciment şi betoane încinse, ascultăm acelaşi cântec trist la nesfârşit şi tânjim acum mai mult decât oricând, după acel concept de libertate în care odată credeam.

Vedem atâta dezumanizare în jur, atâta vanitate, atâta necredinţă, atâtea lupte zadarnice născute din nimic.O mini-apocalipsă se petrece poate: o mie de cuvinte banale, frica de a atinge, frica de a crede, de-a visa. Credem mai mult în a avea decât în a fi,vrem explozii de pixeli, senzaţii electronice şi nimic mai mult.Trăim virtual, căutând justificare pentru lipsa de curaj.

Nimeni nu câştigă, în schimb toţi pierdem câte puţin din fiinţa noastră, toţi ne ratăm şi uitam să ne mai dăm o şansă.

E ca un anunţ în zile de criză: "Teatrele vor fi închise în curând.Sufletul poate sa mai aştepte!" ...atât de tragic şi totuşi atât de puţin important în lumea noastră.


Now listening: Anouk- Lost

Coffe and Marylin

De câte ori nu ai uitat de tine şi ai dăruit totul cu o generozitate demnă de invidiat? De câte ori nu ai închis ochii pentru o secundă pentru a te trezi singur şi golit de orice fel de sentiment uman? De câte ori nu ai trecut mai departe, de cate ori nu ai uitat, de cate ori nu te-ai salvat de unul singur, de câte ori nu te-ai simţit vinovat, de câte ori nu te-ai automutilat?De câte ori nu ai judecat pe cineva fără să-l cunoşti? De câte ori nu ai plecat capul doar pentru că ai fost criticat?


Uneori e mai uşor să nu crezi în nimic altceva decât în tine.Î n curajul şi determinarea ta, care pot muta munţii, în faptul că acolo undeva există acel ceva care îţi vine perfect, ca o mănuşă. Trebuie să crezi că fiecare avem pe acest pământ un scop mai mult sau mai puţin măreţ, dar cu siguranţa nu mai puţin important. Însă trebuie şi să fii conştient, că pentru a atinge acest scop e nevoie sa depui efort, să înveţi să dai din aripi , precum şi să treci uneori neobservat. Trebuie să-ţi cunoşti limitele şi să te autodepăşeşti, pentru că lupta pe care o ducem e rareori cu alţii şi cel mai des cu noi înşine.

De ce Marylin? pentru că ea a avut curajul ce lipseşte unora.

***

Melodia îmi place pentru că ador jazz-ul, pentru că îmi plac performerii şi pentru că undeva în memoria mea afectivă Bourbon Street înseamnă ceva special. Enjoy!

Now playing:Chris Botti & Sting - Bourbon Street

În viaţă îmi plac entuziaştii

"Îmi plac în dragoste nesăturaţii - îi plâng şi-i admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrazneţilor care vor să treacă oceanul cu înotul."

A spus-o domnul Octavian Goga mai frumos decât aş fi putut să o spun eu vreodată...singura mea completare ar fi că îmi plac "nesăturaţii" în viaţă în general. Pasionaţii şi entuziaştii, încăpăţânaţii şi avangardiştii, nebunii în sens pozitiv , vor fi mereu cei care ne vor salva din latenţă. Ei sunt oamenii care trăiesc nouă vieţii în una, oamenii care mişcă munţi, cei care pornesc pe căi nestrăbătute din pură pasiune şi trăiesc în permanenţă cu adrenalina la maxim fără să teamă şi fără inhibiţii. Genul acesta de oameni emană optimism şi bună dispoziţie în permanenţă şi dacă au căzut de o mie de ori tot de atâtea ori se ridică, trăind de dragul aventurii şi al provocărilor, visători care fac diferenţa în lume tocmai pentru că o visează mai bună şi mai curată.

Ce trebuie să învăţăm de la ei, este că singurele motive pentru a întreprinde ceva sunt: faptul că îţi place la nebunie, faptul că îţi strălucesc ochii vorbind despre acel lucru şi că te distrezi de minune făcându-l.

Now listening: Bryan Adams- Never let go

A taste of home...

Întotdeauna mi-am acceptat cu greu destinul şi am crezut în noroc mai mult decât în soartă.Însă cel mai mult cred în curcubeu.

Îmi plac oamenii şocant de sinceri şi cei care te surprind într-o zi devenindu-şi suflet pereche,
deşi poate îi cunoşti de o viaţă.

Îmi place să cred în libertatea noastră, a oamenilor, de a fi mereu noi înşine indiferent de consecinţe.

Îmi place să văd frumuseţe şi candoare acolo unde alţii văd noroi şi precum cerul să mă limpezesc brusc de norii aducători de furtună.

Îmi place floarea soarelui pentru că este veşnic îndrăgostită şi cred că odată, undeva, a existat o Cenuşăreasă.

Plec uneori pentru că am nevoie de alte dimineţi, dar mereu revin pentru că îmi plac trenurile ce te duc acasă, îmi plac drumurile prăfuite şi ploile torenţiale de vară, jocurile copilăriei şi visele de mult uitate.

Prin alte părţi timpul nu e poate, atât de diluat. Aici primăvara a venit deja...

În nuanţe de alb şi negru, nu roz ca pe vremuri.

Inocenţa pierdută nu mai revine...


Now Listening:Patricia Kaas- Une fille de l'est

Lifes lessons...

One day you'll learn that perfect moments don't last forever that's why you have to live as if eternity would be part of every moment...

That day you'll remember a stolen kiss in the summer rain, a little girl looking out the window in a winter snowy day, the nostalgia of a sunrise, the sadness of goodbye, the hope of a better tomorrow, the smile of a morning sunshine, the souls you've saved, the souls you've lost, the day you saw the rainbow, the night you walked that beach, the books, the dreams, the child, the rebel that you used to be, the fear and the strength , the days when you believed, the things that made you doubt, the dust on all those roads, the cigarettes, the pain ...

And now you wonder if these little stories are really yours or just the memory of A LIFE.

They are like that blue flower,
conserved in a book,
for cloudy days,
when there will be no one
to give you love...