Poveste despre dragoste și întuneric

O carte de peste 600 de pagini, cu dialoguri aproape inexistente, cu acțiunea derulându-se haotic, practic fără început sau sfârșit,nu pare deloc atractivă pentru cititorul modern care nu-și mai dorește provocarea adusă de poveștile prea alambicate și prea solicitante.

Amos Oz reușește însă în ”Poveste despre dragoste și întuneric” să ne poarte prin istoria de început a formării statului Israel și în același timp prin istoria propriei familii, dezvăluid încetul cu încetul, în straturi subțiri, dragostea și apoi întunericul din ea. Autorul evocă perioadele prospere ale evreilor în Polonia sau Rusia, perioada neagră a comunismului/nazismului - visul european iar apoi coșmarul dezrădăcinării- perioada de întoarcere acasă și idealurile formării noului stat Israel. Poveste despre dragoste şi întuneric este de fapt autobiografia scriitorului, povestea copilăriei sale, povestea familiei sale și a nemului său, ceea ce o face cu atât mai veridică deși în mod cert este presărată pe alocuri cu ficțiune.

Experiențele dureroase prin care trece societatea și familia, sunt toate văzute prin ochii micului Amos, un copil inteligent și creativ, crescut într-o familie de cărturari realitatea fiind deci trasformată într-o poveste personală. Dramatismul poveștii crește pe măsură ce inocența copilului dispare iar  inocența este în mod cert pierdută ca urmare a tulburărilor istorice și personale deopotrivă. Dragostea aparentă se risipește în nefericire cronică și în imposibilitatea de a înfrunta monotonia zilnică a unei vieți neîmplinite. Copilul crește și tot ce își dorește este să o ia de la capăt, să uite ceea ce nu poate înțelege.

"Mi se parea ca oamenii pot sa vina si sa plece, sa se nasca si sa moara, dar cartile erau vesnice. Cand eram mic, dorinta mea era sa ma fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorati ca furnicile. Nici scriitorii nu ajung greu de omorat. Dar cartile nu: oricat te-ai trudi sa le distrugi, intotdeauna e o sansa sa supravietuiasca un exemplar si sa continue sa se bucure de viata lui de pe raft, in cine stie ce ungher al vreunei librarii."

"Singuratatea, zicea mama, e ca o lovitura de ciocan care sparge sticla, dar intareste otelul."

 

"La Ierusalim oamenii mergeau intotdeauna ca dupa un mort sau ca intarziatii la un concert. Mai intai puneau jos varful pantofului si incercau pamantul. Apoi, dupa ce asezau piciorul, nu se grabeau deloc sa-l miste: asteptasem doua mii de ani ca sa putem pune piciorul in Ierusalim, si nu voiam sa renuntam la asta. Daca ridicam piciorul s-ar fi putut sa vina cineva si sa ne insface fasiuta de tara. Pe de alta parte, dupa ce ai ridicat piciorul, nu te pripi sa-l pui iar jos: cine stie in ce cuib de vipere poti calca. Sute de ani ne-am platit cu sange impetuozitatea, am cazut iar si iar in mainile dusmanilor pentru ca am pus picioarele pe pamant fara sa ne uitam pe unde mergem. Cam asa paseau oamenii la Ierusalim. Dar la Tel Aviv - maiculita! Intreg orasul era o lacusta uriasa. Oamenii saltau, ca si casele, strazile, pietele, briza marii, nisipul, bulevardele, si chiar norii de pe cer."

“Intr-o zi, cand o sa te insori si o sa ai o familie a ta, sper din tot sufletul sa nu ne iei pe mine si pe tatal tau ca exemplu de cum ar trebui sa fie viata conjugala“

Este genul de carte pe care timpul nu o va invalida ci din contră îi va oferi și mai multă valoare.