O carte care îţi place trebuie dată mai departe. Altfel îşi pierde forţa tocmai pentru că nu ai cu cine să împărtăşeşti plăcerea lecturii.
Am citit câteva care m-au marcat în ultima vreme, şi cu siguranţă o să revin asupra lor, dar cea mai dragă sufletului meu rămâne "Pânza de paianjen", despre care, trebuie să recunosc că nu auzisem până nu fost publicată la editura Jurnalului Naţional. Cella Serghi e o scriitoare naturală dar mai ales un om profund şi complex, reuşind să sondeze sufletul feminin într-un mod extrem de original , realist şi captivant în acelaşi timp, reuşind să scrie o carte despre femei dar nu pentru femei. Cartea se citeşte uşor şi te prinde în farmecele sale încă de la primele cuvinte, fiind povestită în acel stil candid şi simplu specific scriitorilor debutanţi, fără ca acest lucru să scadă din valoarea scriiturii.
Personajul principal, o fată, pe numele ei Diana Slavu, îţi acaparează atenţia prin contraste , prin inconsecvenţă şi printr-o feminitate ieşită din comun, în lupta ei de a supravieţui sărăciei şi dezamăgirilor în dragoste. Povestea ne poartă între un Bucureşti interbelic parca prea boem pe alocuri dar şi foarte mizer , prin Mangalia plină de soare şi iubiri ideale şi Balcicul de altădată, spaţiu aproape magic unde lumea buna a Bucureştiului din acele vremuri alegea sa evadeze pe timp de vară. Ritmul alert şi zbuciumat al poveştii, atmosfera de epocă creată, descrierile minunate dar şi manifestarea unui feminism oarecum nefiresc pentru acea perioada fac din această carte una care merită citită şi dată mai departe.
"Ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit."
No comments:
Post a Comment