Ai vazut vreodata marea?

Vreau la mare...in ultimii doi ani am reusit sa vad doar Atlanticul...care in ciuda faptului ca e ocean si ca pe plaja sunt semne de avertizare cu privire la rechini :D...e si el tot un fel de mare...si cu toate astea nu e Vama Veche, nu e Costinesti...nu e nebunia de acasa cand odata sau in cazuri norocoase de doua ori pe an imi iau rucsacul in spate si timp de 12 ore pe tren am in gand un singur lucru...marea...un cuvant atat de expresiv, care-mi aminteste de persoanele cele mai dragi mie, de prieteni si fosti iubiti, de oameni cu care nu am mai vorbit de ani de zile dar a caror amintire e vie in sufletul meu, de nopti de nesomn si rasarituri infinite, de faptul ca marea mi-a daruit odata ceea ce-mi luase pe nedrept cu un an inainte...iubirea.Vreau acea experienta completa cu apa, nisip, briza si valuri, cu prieteni si petreceri ce dureaza toata noaptea, cu apus si rasarit de soare, marea pe care uneori o simt atat de personala, atat de a mea.Vreau nisip in par, vodka cu suc de portocale, piele bronzata si iubiri ocazionale, vreau sa-ti amintesti acea ultima dimineata de acum doi ani cand am lasat in urma plaja cu pescarusii ciugulind dis de dimineata resturi printre nisip, sa-ti amintesti ca mi-ai promis inca o vara acolo si inca o mie de rasarituri la mare....

Changes

Nu mai scriu e adevarat si nici nu mai citesc...se plictisesc probabil si cei doi cititori care mai navigheaza din cand in cand pe la mine...si e ciudat ca tocmai acum cand mi se intampla atatea lucruri nu am ce scrie...poate pentru ca revenirea in acest loc ma face prea nostalgica si nu vreau sa ma fac de ras sau pentru ca m-am mutat din apartamentul 264C in 262A si nu pot inca sa cred cat de repede mi-am lasat in urma casa si cum doar din cand in cand trecand pe acolo mai ridic privirea spre geamul fostei mele camere sau pentru ca totul e atat de diferit, pentru ca alerg dintr-o parte in alta toata ziua, pentru ca muncesc prea mult, pentru ca ma distrez prea bine sau poate pentru ca nu mai simt nevoia sa-mi impartasesc emotiile si trairile iar informatiile sunt mult prea seci si zilele mult prea scurte...pentru ca uit mereu ce zi este si pentru ca nici nu imi doresc sa stiu.Traiesc asa intr-un gol imens,cu gandul si cu inima departe acolo de unde am plecat, cu frustrarea faptului ca am pierdut atat de mult in asa putin timp, nehotarata poate dar senina si cu puterea de a merge mai departe in ciuda intorsaturilor ciudate pe care viata are tendinta sa le ia in ultimul timp...