Intoxicaţi de ciment şi betoane încinse, ascultăm acelaşi cântec trist la nesfârşit şi tânjim acum mai mult decât oricând, după acel concept de libertate în care odată credeam.
Vedem atâta dezumanizare în jur, atâta vanitate, atâta necredinţă, atâtea lupte zadarnice născute din nimic.O mini-apocalipsă se petrece poate: o mie de cuvinte banale, frica de a atinge, frica de a crede, de-a visa. Credem mai mult în a avea decât în a fi,vrem explozii de pixeli, senzaţii electronice şi nimic mai mult.Trăim virtual, căutând justificare pentru lipsa de curaj.
Nimeni nu câştigă, în schimb toţi pierdem câte puţin din fiinţa noastră, toţi ne ratăm şi uitam să ne mai dăm o şansă.
E ca un anunţ în zile de criză: "Teatrele vor fi închise în curând.Sufletul poate sa mai aştepte!" ...atât de tragic şi totuşi atât de puţin important în lumea noastră.
Now listening: Anouk- Lost
Mare adevar spui Simonique... Din pacate asa este: lumea virtuala a inceput sa ne umple tot mai mult timp din existenta noastra pamanteana, iar suflet pare a fi dat uitarii. E timpul sa facem ceva, sa schimba intr-un fel aceasta stare de fapt.
ReplyDeletePoate, impreuna, vom reusi!!!
Lucrurile se pot schimba şi cu siguranţă se vor schimba, uneori chiar împotriva voinţei noastre.
ReplyDeleteMulţumesc că ai trecut pe-aici Daniel :)