Ca visul unei nopți de vară ce nu se mai sfârșește, străbați un drum lung și sinuos înspre nicăieri și știi că vei sfârși așteptând mântuirea într-o după-amiază de luni.
Primești mai întâi un bilet de bun venit la paradă și apoi o mână invizibilă te împinge efectiv în ceva numit viață, pierzi ani rătăcind în neștire, în ignoranță, apoi răsare o clipă de fericire servită din vârful buzelor precum ceaiul în înalta societate, vezi paradisul pierdut în suburbii mizere unde te-au adus circumstanțele, sau lipsa de ambiție sau poate viața însăși. Ochii tăi flămânzi se pierd printre luminile orașului iar realitatea îți strivește lent visele și dorințele, îți creează așteptări, și-ți pune piedici, iar în final te eliberează și te salvează doar pentru a începe din nou același cerc vicios.
Acum, că ai învățat jocul, doar amintiri înmormântate pe vecie într-un colțișor al subconștientului te mai bântuie uneori în vise. Viața te-a făcut neînfricat, dar încă te mai temi de obscuritate și uitare, de iremediabilul sfârșit. Treci deseori pe lângă tragedii teribile ce au loc în jurul tău dar le ignori și răsufli ușurat că nu mai sunt ale tale...”Va trece!” spui doar în șoaptă cu gândul la bietul amărât care nu demult erai tu.
Și astăzi când au trecut atâtea zile insignifiante de luni și atâtea vieți s-au perindat prin sufletul tău, poți în sfârșit să vezi răsăritul și să înțelegi necesitatea apusul, poți aprecia muzica de pe fundal dar și nevoia de liniște uneori.
No comments:
Post a Comment