Uneori lucrurile esenţiale se pierd printre detalii şi între ei doi se-aştern umbre şi tenebre. Atunci vorbesc extrem de puţin şi uită cât de importanţi sunt unul pentru celălalt. Ea priveşte visătoare pe geam, gândindu-se că ar fi putut să aleagă altă cale, una cu mai multe împliniri, mai multă aventură, mai multă pasiune. El îşi găseşte mereu câte ceva de făcut până târziu, are nevoie să fie ocupat. Mai priveşte la câte o domnişoară ce-l curtează discret dar nu simte nevoia să cunoască pe altcineva, cu toate că nici pe ea nu vrea să o vadă. În acele perioade dorm spate în spate şi mimează îmbrăţişări şi sărutări fugare, se privesc zâmbind trist dimineaţa de după cana de cafea şi fiecare se gândeşte în sinea lui că trebuie să plece, dar nu sunt hotărâţi aşa că mai rămân o vreme împreună.
Apoi, într-o zi de primăvară, cu soare ce încălzeşte până şi sufletele, el vine acasă cu o cutie de ciocolată, ea îi arată zâmbitoare rochia cea nouă făcând două piruete în faţa oglinzii, el zâmbeşte gândindu-se că e nemaipomenit de frumosă, ea îi ghiceşte gândul şi îl sărută adânc pe buze, el uită că trebuia să plece, ea uită că e sortită unei vieţi cu idealuri mai măreţe, rochia rămâne abandonata undeva pe podea, nu mai există timp, nu mai există decât dimineţi când se despart şi seri când se revăd ...
