Younger times

Ați observat cum pe măsură ce copilul crește poveștile sunt uitate?Timpul devine mai necruțător, neliniștile sfâșietoare, întrebările nu mai merită adresate. Îți mai amintești când ți-ai pierdut zâmbetul inocent, când ai început să crezi că lumea nu poate fi schimbată, când ai renunțat pentru prima dată, când ți-ai pierdut cumpătul, când ai preferat să taci de teamă să nu spui vreo prostie?

***

Adevăratele plăceri sunt rare și magia ce o crează în sufletele noastre merită orice efort, orice renunțare. Când eram mică îmi doream o grădină secretă. Una imensă ca în desenele cu Sandy Bell. O grădină absolut perfectă, doar a mea, plină cu flori de toate culorile și mereu verde și vie. Îmi doream să vizitez țări îndepărtate în fotoliul meu cu roți, care simțeam eu, că dacă ar avea imboldul unui pumn de praf magic ar putea să zboare. Mulți ani am visat aproape în fiecare noapte că zbor și de fiecare dată când bătea vântul mai tare, mergeam pe dealul din spatele casei bunicilor și stăteam cu umbrela deschisă, sperând că poate vântul mă va lua într-o zi și pe mine. Acum nu prea mai visez. Viața nu m-a schimbat dar nu pot să nu observ că din multe puncte de vedere m-a resemnat.

***

Ultimele  dimineţi  cu examen,  vacanţe studenţeşti la mare  şi ţigari  nocturne pe balcon, trenuri, 'Istoria Iubirii', 'The way we were', ultimii bani de pizza şi drumul trist spre casă, zăpada până la brâu, Cotton şi râsete isterice în taxiuri. Apoi plăceri şi secrete, temeri şi aeroporturi, copii curajoşi şi cicatrici pe stânci, the little black dress, femeia în roşu pe scenă şi furtuni subecuatoriale.

Sunt tot eu, deși timpul a trecut...

Listening to Once Upon a December

***

"I believe one writes because one has to create a world in which one can live. I could not live in any of the worlds offered to me — the world of my parents, the world of war, the world of politics.

I had to create a world of my own, like a climate, a country, an atmosphere in which I could breathe, reign, and recreate myself when destroyed by living.

That, I believe, is the reason for every work of art."

by Anaïs Nin

***

"Who cares where national borders lie
Who cares whose laws you’re governed by
Who cares what name you call a town
Who’ll care when you’re six feet beneath the ground"

Now playing: The Divine Comedy - Sunrise

Everybody's got ghosts

Când vrei să scrii, primul obstacol care trebuie depășit este tendința de a judeca. Scriitorul trebuie să fie imparțial. Trebuie să-și înțeleagă în adâncime personajele, fie că sunt copii inocenți, gospodine frustrate, curve depravate sau criminali cu sânge rece. Trebuie să le înțeleagă și să le ierte. În scris toate personajele au drepturi egale, toate sunt copiii aceluiași creator care știe tot și înțelege tot. Prin urmare faptele lor sunt mereu scuzabile prin prisma trecutului lor, a fantomelor ce le bântuie, a prețului pe care trebuie să-l plătească.

Scriitorul e la fel ca și un părinte care-și iubește copiii necondiționat, indiferent de consecințe, de dezamăgire sau durere. Și poate uneori îl iubește mai mult pe cel cu probleme, tocmai pentru că simte oarecum vinovăția poverii pe care acesta o poartă prin lume.

Copiii moștenesc se spune, rezultatele greșelilor părinților lor. Pe același principiu cu siguranță, personajele, bune sau rele, sunt doar o reflectare a creatorului lor. Probabil că neputința în fața destinului trăiește în marile opere și în viață deopotrivă. 

Alice's dream

În lumea mea suntem toți oameni și de aceea nimeni nu are dreptul să judece. Aici viața este făcută să fie intensă, să o simți fizic și sufletește.Trebuie fie să te doară, fie să-ți provoace o plăcere aproape insuportabilă. Cel mai important este însă ca cele două extreme să se întrepătrundă. Fericirea, frumusețea și liniștea permanentă, nu sunt suficiente pentru o viață completă. Așteptarea, durerea și suferința sunt cele care le fac cu adevărat prețioase. Fericirea de sine stătătoare, fără nimic înainte ei, fără nimic să-i urmeze, e doar o băltoacă după ploaie - limpede și entuziastă dar neștiutoare și perenă. Nu trebuie să știi încotro mergi, trebuie doar să simți când ai ajuns acolo. Și apoi trebuie să mergi mai departe.

Timpul aici e flexibil și niciodată nu știi când un moment va dura o secundă și când o veșnicie. Cărțile se împart pe parcurs, gloria durează doar o clipă, la fel ca și nimicnicia. Dar dacă le-ai trăit te vei transforma într-un alt om, vei evolua, vei căpăta strălucire.
În lumea mea nu e tot timpul soare dar nici deprimant nu e, perfecțiunea fie nu se atinge niciodată, fie e de nesuportat iar zidurile nu sunt niciodată imposibil de trecut. E nevoie doar de voință.

"Disprețuiesc proporțiile, măsurile, tempo-ul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să mă implic în relații obișnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi"
"Incest"(1933) by Anaïs Nin

Now listening: Duffy - Smoke without fire

Caravana BookLand la Cluj

Caravana târgului de carte urban BookLand a ajuns miercuri 7 septembrie la Cluj-Napoca și s-a instalat în Iulius Mall, unde ne așteaptă până duminică.

Nu este deloc rea ideea cu târgul de carte la mall. În acest fel poate mai mulți dintre noi ne vom ”împiedica” de cel puțin o carte în drumul spre foodcourt sau magazinele de firmă

Oferta ar trebui să fie bogată având în vedere că s-au înscris aproape 80 de edituri de aceea mi-am rezervat și eu timp să trec pe la Iulius în weekend.

Îmi doresc să vin acasă cu un braț de cărți, mai ales după dezamăgirea care a fost Gaudeamus-ul anul acesta, unde nu prea am găsit cine știe ce interesant, asta pe lângă faptul că am fost, la propriu, scoasă afară din cortul improvizat în centru, de mulțimea de cumpărători / ”gură cască”.

Ne vedem deci în weekend la mall! ;)

Poveste despre dragoste și întuneric

O carte de peste 600 de pagini, cu dialoguri aproape inexistente, cu acțiunea derulându-se haotic, practic fără început sau sfârșit,nu pare deloc atractivă pentru cititorul modern care nu-și mai dorește provocarea adusă de poveștile prea alambicate și prea solicitante.

Amos Oz reușește însă în ”Poveste despre dragoste și întuneric” să ne poarte prin istoria de început a formării statului Israel și în același timp prin istoria propriei familii, dezvăluid încetul cu încetul, în straturi subțiri, dragostea și apoi întunericul din ea. Autorul evocă perioadele prospere ale evreilor în Polonia sau Rusia, perioada neagră a comunismului/nazismului - visul european iar apoi coșmarul dezrădăcinării- perioada de întoarcere acasă și idealurile formării noului stat Israel. Poveste despre dragoste şi întuneric este de fapt autobiografia scriitorului, povestea copilăriei sale, povestea familiei sale și a nemului său, ceea ce o face cu atât mai veridică deși în mod cert este presărată pe alocuri cu ficțiune.

Experiențele dureroase prin care trece societatea și familia, sunt toate văzute prin ochii micului Amos, un copil inteligent și creativ, crescut într-o familie de cărturari realitatea fiind deci trasformată într-o poveste personală. Dramatismul poveștii crește pe măsură ce inocența copilului dispare iar  inocența este în mod cert pierdută ca urmare a tulburărilor istorice și personale deopotrivă. Dragostea aparentă se risipește în nefericire cronică și în imposibilitatea de a înfrunta monotonia zilnică a unei vieți neîmplinite. Copilul crește și tot ce își dorește este să o ia de la capăt, să uite ceea ce nu poate înțelege.

"Mi se parea ca oamenii pot sa vina si sa plece, sa se nasca si sa moara, dar cartile erau vesnice. Cand eram mic, dorinta mea era sa ma fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorati ca furnicile. Nici scriitorii nu ajung greu de omorat. Dar cartile nu: oricat te-ai trudi sa le distrugi, intotdeauna e o sansa sa supravietuiasca un exemplar si sa continue sa se bucure de viata lui de pe raft, in cine stie ce ungher al vreunei librarii."

"Singuratatea, zicea mama, e ca o lovitura de ciocan care sparge sticla, dar intareste otelul."

 

"La Ierusalim oamenii mergeau intotdeauna ca dupa un mort sau ca intarziatii la un concert. Mai intai puneau jos varful pantofului si incercau pamantul. Apoi, dupa ce asezau piciorul, nu se grabeau deloc sa-l miste: asteptasem doua mii de ani ca sa putem pune piciorul in Ierusalim, si nu voiam sa renuntam la asta. Daca ridicam piciorul s-ar fi putut sa vina cineva si sa ne insface fasiuta de tara. Pe de alta parte, dupa ce ai ridicat piciorul, nu te pripi sa-l pui iar jos: cine stie in ce cuib de vipere poti calca. Sute de ani ne-am platit cu sange impetuozitatea, am cazut iar si iar in mainile dusmanilor pentru ca am pus picioarele pe pamant fara sa ne uitam pe unde mergem. Cam asa paseau oamenii la Ierusalim. Dar la Tel Aviv - maiculita! Intreg orasul era o lacusta uriasa. Oamenii saltau, ca si casele, strazile, pietele, briza marii, nisipul, bulevardele, si chiar norii de pe cer."

“Intr-o zi, cand o sa te insori si o sa ai o familie a ta, sper din tot sufletul sa nu ne iei pe mine si pe tatal tau ca exemplu de cum ar trebui sa fie viata conjugala“

Este genul de carte pe care timpul nu o va invalida ci din contră îi va oferi și mai multă valoare.