Scumpei mele mame Ana

"Si te-ai dus, dulce minune/Si-a murit, iubirea noastra-/Floare-albastra! floare-albastra!.../ Totusi este trist in lume"

E trist sa pierzi...mai ales atunci cand pierzi oameni.E trist sa nu poti plange atunci cand ai pierdut pe cineva, din simplul motiv ca sufletul tau nu constientizeaza pierderea.Eu am pierdut o femeie buna si frumoasa, un om minunat care a iubit si a daruit toata viata ei, cerand in schimb atat de putin.Un suflet curat care acum nu mai e pentru ca viata e atat de nedreapta, pentru ca timpul trece atat de repede pentru unii, pentru ca "asa a fost sa fie" cum spun toti cei ce ne consoleaza...dar ei nu inteleg.Incerc sa nu fiu trista pentru ca stiu ca ei nu i-ar fi placut dar e greu cand o bucata din sufletul meu a ramas acolo sub pamantul rece, impreuna cu ea. Ma rog inca in fiecare clipa sa fie doar un cosmar, sa o vad din nou in prispa casei asteptandu-si copii si nepotii cu prajituri si cozonaci, mi-e dor sa-mi spuna cat e de mandra de mine, mi-e dor sa am acea senzatie ca ea exista in acel loc in care mi-am petrecut copilaria, mi-e dor de ea si am impresia ca acest gol din suflet nu o sa dispara niciodata.

De ce oare un om cu cat este mai iubit traieste mai putin, de ce oare mor copiii inaintea parintilor, de ce noi oamenii nu stim si nu intelegem nimic?Atatea intrebari si atat de putine raspunsuri,atatea amintiri si atata durere, atatea cuvinte ramase nespuse si atat de putini ani sa ne bucuram de viata.

Am fost intotdeauna mandra de satul unde mi-am petrecut primi 4 ani din viata si apoi toate vacantele pana pe la 17 ani.Un loc perfect pentru o copilarie plina de aventuri, prieteni, nazbatii si primele semne de maturizare.Pe bunici i-am iubit din prima clipa cand am deschis ochii si poate din cauza asta le-am spus mereu mama si tata.De ei sunt legate amintirile mele cele mai dragi si fiecare coltisor din casa aceea, fiecare lucru aruncat poate la intamplare prin curte, fiecare fir de praf din drumul ce duce la vecini, totul imi trezeste amintiri, zambete si nostalgii. Am iubit de la inceput locurile alea pentru ca am simtit ca ma reprezinta, iar bunicii au fost mereu axa centrala in jurul careia se invartea acel univers al meu.Cu T. si C., prietenii mei de joaca,cu "ascunsea", "la foc", "ratele si vanatorii", cu povesti de groaza la miezul noptii, cu parfumul gutuilor copate iarna, cu mine doar un copil pe atunci...Daca as putea alege o perioada din viata mea in care timpul sa stea in loc pentru totdeauna...cu siguranta aceasta ar fi aceea.Acei ani in care eu eram un copil, tata era un barbat frumos si in putere iar mama mai exista inca...

Am visat mereu ca vor veni impreuna la nunta mea, mi-i imaginam la botezul copiilor mei si in prima lor zi de scoala, doi batranei stand undeva in spate tinandu-se de mana... mi-i imaginam nemuritori pentru ca timp de 22 de ani n-am inteles ce inseamna moartea.

Acum cand ea zace singura sub pamant, cand viata mi-a luat-o atat de devreme, acum cand regret ca nu i-am spus cat am iubit-o si ma intreb daca a stiut oare asta vreodata, acum cand nu-mi mai doresc decat sa o mai vad odata pe prispa casei si cand totul pare in zadar...acum e prea tarziu...

"Caci la urma urmei ce este moartea decat aceasta?La inceput un gol, care masoara intaia data ce fusese acel care a plecat; o tacere, o prabusire, un pustiu.Apoi alearga duioase amintiri, bune si rele, unele aducand dupa dansele plansul cel mai duios, altele zambetul ratacit din ceasurile fericite, tot ce ne-a lasat cel ce nu va mai veni inapoi niciodata; il cream din nou tot mai intreg,cat a fost pentru noi si cat stim ca a fost pentru altii, il cream din nou din tot ce ne-a daruit si tot ceea ce sufletul nostru restituie pentru a-i da din nou fiinta de care neaparat avem nevoie" (Nicolae Iorga)