Despre oameni cu tristeţi iremediabile...

B. a fost mereu un fel de antidot pentru singurătăţi, pentru tristeţi şi melancolii. Fără cafele sau ieşiri la film, fără discuţii sofisticate, fără gelozii, fără întrebări. Doar cearceafuri de mătase, vântul ce patrunde pe fereastra deschisă în nopţile de vară mişcând încet perdeaua albăstruie, miros puternic de asfalt ud după ploaie, gesturi banale şi zâmbete triste privindu-mi rochia căzută langă pat, eu plecând tiptil dis-de-dimineaţă ştiind mereu că mă voi întoarce în curând, el prefăcându-se că doarme pentru a evita ridicolul situaţiei....

Jocul dintre noi era doar unul carnal, până la obscen uneori. Sentimentele, dacă au existat vreodată cu adevărat, au dispărut în totalitate odată cu frica mea de a dormi în paturi străine, odată cu acele dimineţi când se trezea şi nu mai eram acolo.Nu poţi iubi pe cineva atât de versatil, nu poţi iubi o impostoare, nu poţi să o iubeşti la fel cum nu poţi să o urăşti.

Nu poţi să urăşti morfina pentru că te face fericit, chiar şi pentru o clipă...